Cu şi despre oameni frumoşi. Pera Bulz, taragotistul hunedorean preţuit şi de UNESCO, pe lista Premianţilor fără premii

Ediţia cu numărul 36 a „Premianţilor fără premii” l-a adus în faţa devenilor pe Pera Bulz. La cei 67 de ani ai săi, taragotistul se poate lăuda ca fiind singurul hunedorean cu titlul de „Tezaur Uman Viu”. Doinele şi ţarinele au răsunat şi sâmbătă în centrul Devei, acolo unde cel care a pus bazele Tarafului de la Vaţa a primit gratitudinea oamenilor simpli.

Face parte din trioul de aur al taragotiştilor români – alături de Dumitru Fărcaş şi Luca Novac, iar la 67 de ani se numără printre cei 30 de conaţionali care au primit aprecierea UNESCO pentru păstrarea şi transmiterea tradiţiilor şi a culturii tradiţionaliste.

Jumătate de secol în cântec de taragot

În copilărie, Pera Bulz știa să cânte la vioară și clarinet, dar visul său s-a împlinit doar în momentul când a reușit să dibuiască taragotul. Să tot fie pe la 14 ani. De atunci şi până acum, i-a aflat toate secretele şi împreună au colindat ţara şi lumea în lung şi în lat. Mereu în port popular, mereu în ritm de doină ori de ţarină. „Am început cu vioara. Cântam după ureche. Mă învăţase dascălul meu, Emil Buzaş – că pe atunci, învăţătorul satului mânuia toate instrumentele. Parcă-l văd cum venea, dimineaţa, la noi acasă. Prin nămeţi până la brâu, cu un palton negru. Îl aşteptam în poartă, cu ghiozdanul în spate şi cu vioara în mână. Până-l cinstea tata cu o ţuică fiartă, să se încălzească, îi cântam o melodie şi apoi, plecam împreună la şcoala din sat”, îşi aminteşte hunedoreanul. În 1960, un învăţător pe nume Aurel Corf a înfiinţat Taraful de la Vaţa. A adunat în el instrumentişti din toate satele locului. Pera Bulz a fost şi el printre cei aleşi, iar când dascălul s-a îmbolnăvit, a lăsat taraful pe mâna lui. Iar în scurt timp a devenit unul din cele mai cunoscute din ţară. Cântă la un taragot vechi de peste 100 de ani, făcut dintr-un lemn scump, pe care l-a primit după ce și-a terminat armata. Este foarte mândru de acesta, deoarece astfel de instrumente sunt o raritate în prezent. Iar doina şi ţarina au răsunat şi sâmbătă, „la cal”, de dragul celor care au venit să îi strângă mâna şi să îşi arate aprecierea faţă de ceea ce a izbutit în cariera sa. Diploma i-a fost oferită de un fost coleg de-al tatălui său, în vreme ce insigna i-a fost prinsă în cămaşa albă chiar de către fiul său, şi el promotor al cântului popular din aceste locuri. Emoţii intense, frumos „ambalate” într-o nouă ediţie a „Premianţilor fără premii”. Cu fundă tricoloră şi zeci de zâmbete.