Cine a tras în noi? Întrebare fără speranţă de răspuns
Cine a tras în noi, 16-22? Cine a tras în noi după 22? Sunt întrebări rostite încă, după un sfert de secol, de participanţii la Revoluţia din Decembrie '89 sau de urmaşii eroilor morţi pentru un ideal care a rămas undeva în sufletele copiilor orfani, astăzi adulţi.
Cei care au preluat puterea după 22 Decembrie 1989, suindu-se pe cadavrele tinerilor ucişi de nu se ştie cine, au ţinut bine ascuns adevărul despre acele zile fierbinţi. Statul de drept din România a fost instaurat printr-o minciună şi o mascaradă judiciară: procesul Ceauşeştilor. Pe de altă parte, în noile structuri ale puterii instaurate după 22 Decembrie se regăseau unele persoane despre care existau informaţii că fuseseră implicate în reprimarea Revoluţiei (de pildă, generalul Mihai Chiţac, numit ministru de Interne, sau generalul Victor Stănculescu, numit ministru al Economiei, ulterior ministru al Apărării). Teroriștii, despre care se spunea că reprezintă o armată numeroasă şi bine înzestrată, au dispărut în neant. În zilele Revoluţiei, personaje politice importante, astăzi senatori sau deputaţi, printre ei chiar şi fostul preşedinte Ion Iliescu, vorbeau nonşalant despre terorişti. Ion Iliescu spunea la TVR în 23 decembrie că teroriştii „trag din orice poziţie”, iar Sergiu Nicolaescu, în 22 decembrie, lansa la Comitetul Central zvonul că este minată clădirea. Un alt exponent al puterii politice, deputatul Cazimir Ionescu, spunea în 22 decembrie la TVR: „o coloană blindată motorizată se îndreaptă spre Piteşti pentru a ocupa punctul atomic, rafinăria, rezervoarele de cianură, barajul de la Curtea de Argeş! Odată cu căderea acestor puncte, oraşul Piteşti poate să dispară complet de pe harta ţării!”. Pe lângă politicieni, întreţinerea isteriei cu teroriştii a fost realizată de lucrători ai TVR, precum Teodor Brateş, sau de militari precum Cico Dumitrescu.
Adevărul, încă ascuns
Este evident că puterea instalată în urma Revoluţiei nu este nici pe departe legitimată de mişcările de stradă, chiar dacă Ion Iliescu se dădea drept „emanaţie a Revoluţiei". Morţii Timişoarei, ai Bucureştiului, Sibiului, Clujului sau Hunedoarei nu şi-au dat viaţa pentru înscăunarea neocomuniştilor. Iliescu şi ai lui au multe de ascuns. Probabil că de aceea fostul preşedinte s-a grăbit să instituie în 24 decembrie un Tribunal Militar Excepţional care să procedeze de urgenţă la judecarea faptelor lui Nicolae Ceauşescu şi ale soţiei lui. De ce atâta grabă în executarea lui Ceauşescu? Nimeni nu poate să răspundă la această întrebare, pentru că dintre cei care au participat la acţiunea împotriva dictatorului, mulţi nu mai sunt în viaţă. Iliescu şi cei care au preluat puterea în urma Revoluţiei s-au bazat pe foştii activişti din linia a doua a PCR. Comandanţii Armatei Române, care indubitabil au participat în perioada 16 – 22 decembrie la reprimarea mişcărilor anticomuniste, nu credeau încă în 25 decembrie că regimul comunist a fost schimbat. Mărturie stă o notă telefonică (foto) emisă de UM 02575 Bucureşti şi semnată de contraamiralul Petre Georgică, care-i informa pe militari că toţi activiştii de partid rămân în funcţiile avute şi vor continua munca de educaţie şi că banii care reprezentau cotizaţia de partid şi UTC se vor plăti în condiţiile cunoscute. După 15 ani de guvernare a unui regim neocomunist condus de Ion Iliescu, care nu a crezut nicio clipă în căderea comunismului, ci doar în înlăturarea dictatorului, este normal că la 25 ani de la Revoluţie semnele de întrebare să persiste peste mormintele tinerilor morţi aiurea.
