„Cheile” de pe malul irlandez al Atlanticului (Galerie foto)

„Cliffs of Moher” – Stâncile Moherului cum ar spune românul, sau, mai bine, „Cheile Moherului” chiar dacă prin ele nu trece un râu, ci valurile Atlanticului, sunt vizitate anual de 1,5 milioane de turişti. M-am numărat şi eu printre ei.

La şapte dimineaţa, într-o zi de lucru, iată-mă plimbându-mă singură pe străduţele din centrul Dublin-ului. Mă mai opresc prin faţa unor vitrine în care, cu coada ochiului, observ reflectându-se imaginea a zeci de trecători grăbiţi şi nepăsători, sorbindu-şi din mers cafeaua, în drum spre treburile lor. După cum arată, se pare că la ora asta merg la muncă doar cei nu prea calificaţi.
Abia găsesc o cafenea deschisă. E una modestă. Cer o cafea lungă. „To go?” („la pachet?” – trad. aprox) întreabă fata de la bar. Îi răspund „nu”, iar ea îmi întoarce o privire mirată. Îmi iau un scaun şi stau afară, dârdâind în aşteptarea orei de plecare: 07.45. Îmi dau seama că în orice oraş care se respectă există agenţii locale care se ocupă de turiştii care vor să viziteze atracţiile locale. Găseşti oriunde (aproape!) de la ONG-uri şi voluntari până la adevăraţi tur-operatori care să te ajute să mergi să vezi atracţiile locale. Zic „aproape oriunde” pentru că, pe la noi nu se poate din cauză că – mi s-a spus – nu rentează. Nu ştiu cum e la alţii, dar vă spun, de exemplu, că în Malaezia, în hotel, aveam un fluturaş cu agenţi locali care, pentru 40 de dolari, te conduc cu maşina proprie şi petreci o zi vizitând atracţii locale pe o rază de 40 – 50 de kilometri. Încercaţi să faceţi aşa ceva în Deva. Să zicem că sunteţi în interes de serviciu, nu aveţi maşină, iar în câteva ore libere vreţi să vizitaţi Sarmizegetusa. Singura şansă e taxiul, la preţul de rigoare. Nu am inventat noi roata dar nici nu ştim şi nici nu vrem să învăţăm nimic. Ne plimbăm cu standuri anoste pe la târguri de turism, dar nu suntem în stare să punem la rând măcar două-trei trasee de o zi pe care cei interesaţi să le poată „folosi” oricând.
Sunt scoasă din starea de regret de sosirera ghidului la locul stabilit, la 07.35. 10 minute mai târziu răsar ca din pământ vreo 40 de alţi turişti. Suntem un fel de Arca lui Noe, cu oameni de toate culorile şi de toate vârstele care s-au programat on-line pentru un tur de o zi (12 ore) la Cheile Moherului. Cu 45 de euro, un autocar nou-nouţ şi cu un ghid excelent aveam să petrec o zi grozavă.

Pe pământ, la 140 de metri deasupra oceanului

Derek (ghidul) ştie că e prea devreme să ne bată la cap cu amănunte istorice şi ne mai lasă să moţăim în scaunele comode încă un ceas bun. Steven, şoferul, are grijă de fundalul sonor şi fredonează vesel. Sunt mulţi turişti singuri, ca şi mine, semn că nu trebuie să fiu oarecum intimidată de cuplurile tinere sau de familiile cu copii ştrengari.
Situate pe Coasta de Vest a Irlandei, la aproximativ 270 de kilometri de Dublin, Cheile Moherului se întind pe 18 kilometri. Majoritatea turiştilor ajung în zona mediană a cheilor, unde-i întâmpină un centru de vizitare ultra-modern care te ajută să înţelegi povestea zonei şi chiar să vezi 3D peisajele (în cazul în care vremea e foarte proastă). În plus, două restaurante au grijă ca foamea să nu devină o problemă.
Derek ne sfătuieşte să profităm de ziua frumoasă şi cerul senin pentru a ne plimba două ore pe cărările discret amenajate de-a lungul coastei. De fapt, traseul face parte din faimosul Wild Atlantic Way, obiectiv aflat în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Locul e din cale-afară de aglomerat. Zeci de autocare stau aliniate în parcarea imensă, iar autoturismele vin şi pleacă. Pornind însă, la pas, pe cărrări, turiştii se risipesc de-a lungul coastelor. Curajoşii se aventurează pe stâncile umede şi abrupte în căutarea selfie-ului perfect iar cei ca mine se mulţumesc să se plimbe agale.
De la înălţimi cuprinse între 120 şi 140 de metri faţă de nivelul Atlanticului, priveliştea e minunată. De aici se pot vedea până şi insulele Aran din Golful Galway.

Tipic irlandez

Abia din 1990 irlandezii s-au hotărât să fructifice turistic aceste frumuseţi naturale. Centrul de vizitare este astfel proiectat încât îşi produce singur energia de care are nevoie, din surse regenerabile (lumină şi vânt), iar apa este reciclată. 17 ani a durat până când această construcţie a fost inaugurată. Se integrează perfect în decorul stâncos. De fapt, aproape toată incinta e săpată în stâncă.
Turnul O’Brien se înalţă maiestuos, iar, lângă el, un menestrel costumat cântă melodii vechi. Turnul a fost construit pe la 1.835 de către Sir O’Brien pentru turiştii de la acea vreme. Ghidul nostru spune însă că l-a construit ca să o impresioneze pe doamna căreia îi făcea curte.
Parcă tot mapamondul se plimbă prin zonă, oameni normal sau ciudaţi, mari şi mici, de culoare, asiatici, albi sau chiar rozalii la chip.
La întoarcere ne bucurăm de o cafea în Galway – „Veneţia Irlandei”, un orăşel desprins parcă dintr-un decor de film.
Pe drum, Derek ne arată casele tipice zonei. Toate sunt din piatră. Limitele dintre proprietăţi sunt şi ele delimitate cu grămezi de piatră clădite cu sute de ani în urmă.
Nu v-am spus că am servit prânzul la Ivy Cottage – „Cabana Iedera”, o pensiune pentru care, la noi, nici nu ai îndrăzni să ceri autorizaţie de la DSV. Aici sunt serviţi zilnic sute de turişti. Cu doar patru feluri de mâncare în meniu, berea locală şi Coca Cola, nu e greu să te hotărăşti.
Ne întoarcem în Dublin aşa cum am plecat, moţăind, în vreme de Derek şi Steven fac planul pentru ziua următoare şi următorul grup de turişti.