Cu capu-n nori, în Sydney Tower Eye

Încet-încet, constat că se conturează unele titluri generice pentru călătoriile mele. „Dragoste la prima vedere” – aici am început cu Singapore iar după Capadoccia , „cu capu-n nori” vom fi azi în Sidney, Australia, cocoţaţi în Tower Eye – Turnul ochi. E lungă tare povestea sejurului meu în Australia, iar Sidney e parte din această poveste. Poate că voi ajunge să o spun dacă mai este loc sau vreme.

Norocul meu mare de tot se cheamă Gina, în Sidney. Pentru că acest oraș nu este deloc o destinație ieftină, iar eu am avut șansa de a petrece câteva zile în apartamentul ei primitor. De asemenea, Gina mi-a fost ghid sufletist în zonă și am avut avantajul de a mă bucura de sfaturile unui român care a devenit australian de multă vreme. Nu se putea sa fiu aici și să nu urc în cel mai înalt punct din oraș, al doilea ca înălțime nu numai în Australia, ci în toată zona de sud-est a globului pământesc.
Dimineața, acasă la cafea, Gina mă instruiește românește cum să ajung acolo. E de fapt în inima metropolei. Ca și cu alte ocazii însă, ea îmi lasă nedezvăluite unele surprize peste care urmează să dau în cale.

Pauza din cartierul chinezesc

14 stații de metrou sunt până la „Turnul – ochi”. Mă așez comod în vagonul metroului de suprafață care alunecă elegant prin suburbiile orașului. Traversăm si cartierul chinezesc forfotind de oameni, cu clădiri și indicatoare scrise în chineză care mă duc imediat cu gândul la o altă aventură frumoasă – China.
La difuzoare peste o melodie antrenantă se aude o voce fermă ne anunță că urmează să stăm o oră în stația următoare din cauza unor lucrări de întreținere programate. Acum înțeleg din ce cauză era atât de gol acest tren, pentru că lumea știa de aceste întreruperi și folosea alte mijloace de transport. Știa și Gina dar, vorba ei, cum aș fi ajuns eu să mă plimb în noul cartier chinezesc dacă nu era acestă staționare?! Așa că zis și făcut. De ce să mă enervez inutil când mă pot bucura de o plimbare neprevăzută printre noile clădiri cu aer oriental? Nu am azi în program decât centrul orașului și „Turnul –ochi” așa că, vorba aia, dacă viața îmi dă lamâi, eu fac limonadă. Nu mă strâmb, ci mă bucur.
Cobor și mă las dusă de vârtejul acesta de oameni din Orient stabiliți aici, care circulă grăbiți și preocupați – spre deosebire de mine, aflată la plimbare. Nu e indicat să te plimbi marți la ora 10 dimineața printre oamenii ăștia, îi încurci și te ocolesc nedumeriți. Iureșul lor mă duce în piață. Ce să vă spun, nimeni nu vorbeşte engleza și renunţ a mai înțelege ceva. Fructe, legume, pește sau fructe de mare care mai de care mai neobișnuite se înghesuie pe tarabe. Toată conversația client -vânzător se desfășoară pe limba lor, dar e grozav să îi privești. Un fresh de mango cer și eu și mă aleg cu jumate de litru de aromă și culoare care îmi rămân adânc impregnate în memoria olfactivă şi gustativă.
La întoarcerea în staţie trec pe lângă nenumărate tarabe cu chinezisme – de diferite calități și prețuri, trebuie să recunosc – iar intrarea în vagon mă aduce din nou în lumea mea. Răcoare și confort.

„Slow – life”, inclusiv la coadă

Sunt 3 stații de metrou aproape de turn. Eu aleg să cobor în Town Hall – staţia de la Primărie. Ieșind din stație am norocul să dau peste un afiș care mă îndrumă spre o expoziție de flori cum nu am văzut vreodată – dar asta e altă poveste colorată.
Mă învârt printre clădirile înalte, pe o mulțime de străduțe și nu reușesc să dau de intrare – așa cum credeam eu că ar trebui să fie, doar am mai fost la multe astfel de construcții. Într-un final mă lămuresc. Într-un uriaș centru comercial – Westfield – abia la etajul 5 se află accesul spre turn. La casa de bilete – coadă de jumătate de oră. Trebuie să vă spun că aici, în Australia, ceea ce se cheamă „slow- life” (viaţă fără grabă – n.red.) este un mod de viață. Nu se înghesuie nimeni, toți au răbdare de parcă ar mai trăi două vieți în plus. În fața mea sunt două doamne care conversează trecând în revistă magazinele din acest mall. Le atrag politicos atenția că au ajuns la rând. Cum să vă descriu ce priviri nedumerite mi-au întors, neînțelegând problema mea și au continuat discuția cerând tacit aprobarea celor din urma mea care așteptau calmi. Am înțeles pe loc ce deplasată era remarca mea…
După ce plătesc cei 29 dolari australieni (taxa de acces – cam piperată, dar ce să faci dacă vrei să vezi lumea de sus), ajung la „țeapa” cu fotografiile. Adică un loc prin care treci în drum spre lifturile de acces, unde o pereche de tineri frumoși și șmecheri te ademenesc să te fotografiezi într-un peisaj cu turnul, fotografie care te va aștepta la plecare -contra a 10 dolari. Aproape toți cei din jurul meu cad în cursa lor, dar eu îi ocolesc știindu-le trucurile.

Apusul în golful Sidney

În 45 de secunde ajung la 265 de metri înâlțime deasupra furnicarului de străzi din inima orașului.
În 1981 a fost deschisă publicului această construcție îndrăzneață, are 309 metri înălțime iar pentru cei umblați prin lume nu pare atât de grozavă. Poate doar prin frumusețea peisajului pe care ți-l oferă, o panoramă de 360 de grade. E atât de senin și de clar cerul încâ pare că văd și lanțul muntos Blue Mountain, aflat la vreo 80 de kilometri depărtare. George Street, cea mai veche stradă din Australia, se întinde pe o lungime de 3 km legând cele mai importante puncte ale orașului.
Capsula turnului are 4 niveluri. Primele 3 niveluri sunt ocupate cu restaurante, unde un prânz sau o cină costă minimum 65 de dolari – iar în weekend sau la ocazii speciale – Crăciun, An Nou, etc… prețurile sunt şi mai mari. Dar și la aceste tarife trebuie să rezervi locuri cu mult timp înainte.
Nivelul 4 – ultimul – este cel la care trebuie să ajungi dacă doar vrei să vezi panorama întregului golf. Una absolut minunată. Cu toate aventurile de peste zi, ora este târzie după amiază și iată că aleg să savurez o cafea (deloc grozavă) așteptând apusul soarelui. Câțiva turiști asiatici gălăgioși își manifestă nemulțumirea că nu pot să vadă de la înălțime faimoasa Operă de Sidney, ascunsă privirii de alte clădiri impunătoare.
Intru întâmplător în „Discoteca tăcută” – „Silent Disco” – unde vreo 100 de oameni dansează în întuneric, fiecare pe propria muzică pe care o aude în căștile de pe urechi . Nu am mai văzut așa ceva, pare o adunătură de demenți care se mișcă fiecare în ritm propriu, iar fizionomia fiecăruia e atât de diferită încât greu înţeleg ce se petrece aici. La intrare primești căștile care au o mulțime de programe muzicale, iar tu îţi alegi ce vrei și dansezi in voie. Eu ies în grabă.
Într-o sală alăturată poți privi un film 4D cu și despre Sidney – cu efecte de vânt și fum bule de aer, dar aleg să nu o fac, la sfatul unei tinere perechi de vietnamezi care tocmai ies.
Mă mulțumesc cu priveliștea superbă. Apusul de soare deasupra golfului Sidney face toți banii!