ȚEAPA TURISTICĂ NUMITĂ VULCANUL ETNA

Dacă toată lumea (aproape) promovează destinații grozave, iată că eu sunt hotărâtă să vă mai spun din când in când și despre câte vreun loc care, evident, după modesta mea părere, este o pierdere de vreme (sau de bani). De ceva ani buni aveam o datorie față de soțul meu și iată că a venit vremea să o îndeplinesc… Am tot amânat din diverse motive iar anul acesta, de Paște, stând frumos acasă … evident că fiind cu mintea odihnită și cu mâncărime de degete (și de picioare, că nu mai plecasem de câteva luni), dau peste o ofertă de nerefuzat la bilete de avion spre Palermo. Evident că nu am refuzat oferta, mai ales că Sicilia era cap de listă din cauza datoriei morale.

Mi-au trebuit multe ore și multe cercetări on-line ca să fac programul acestei săptămâni, asta din cauză că toate excursiile oferite de agențiile noastre in Sicilia sunt foarte superficiale. Asta ca sa nu vă spun ce aventură poate să fie închirierea unei mașini. Dar asta este altă poveste.
Încă de când am făcut programul sejurului hotărâsem – de una singură, e adevărat – ca la Vulcanul Etna să nu urcăm. Am citit multe păreri pe site-urile americane mai ales- și mi se părea că nu are rost să pierdem aproape o zi acolo.
Dar tovarășul meu de viață și de călătorie, de data asta mă tot întreba: „În ce zi mergem la Etna?”. L-am tot dus eu cu zăhărelul până înainte cu o zi de finalul sejurului. Trebuie sa vă spun că oriunde călătorim împreună, el își cumpără o hartă. Trebuie să vadă fizic unde suntem și pe unde mergem. Nici nu a încăput discuție să ocolim vulcanul și iată-ne pe drum gonind să ajungem la timp. Pentru că telecabina circulă doar până la ora 16.

La Sapienza

Sunt vreo 35 km de șosea asfaltată care te duc de pe autostradă până la Refugio Sapienza, la 1.900 metri altitudine. Drumul șerpuiește prin câteva mici localități pe care ghidurile turistice ni le descriu ca fiind încântătoare. Eu le-am găsit banale de-a binelea. Ca să nu mai spun că nu sunt nici un fel de indicatoare niciunde. Iar noi în Deva ne plângem că turiștii întreabă despre liftul de pe Cetate.
Vulcanul e învăluit într-o ceață densă, gri, așa că nu ne poate fi punct de reper. Mergem orbește de la un punct încolo, prin ceața care devine neagră. De fapt, nici nu ştiu să spun dacă era ceaţă neagră sau fum, dar pot să spun sigur că mirosul care îţi pătrunde nu în nas ci direct în creier e imposibil de uitat. Nici măcar o buruiană nu vezi pe solul ăsta de lavă. Tot în jur e negru. Peste 250 de erupții numără Etna de-a lungul istoriei sale. Sunt în jur de 350 de cratere secundare, mai mici sau mai mari, aflate la diferite altitudini. Ultima erupție majoră a fost in anul 2003.
Ajungem în sfârșit la Sapienza – refugiul ăsta e imens, un mic orășel cu parcări foarte mari, restaurante și zeci de chioșcuri cu nimicuri. Nu cumpără nimeni nimic, ce să faci cu un suvenir de lemn ars?! Eventual, mă gândesc eu, să îl iei doar de frică. Dar, probabil, în mintea mea e o problemă, devreme ce zeci de comercianți își fac veacul aici, cineva tot cumpără, NU?
Niciunde nici un semn sau indicator spre telecabină. O vedeam doar urcând prin ceața groasă. Și bătea un vânt de te lua pe sus. Jos erau 35 de grade și aici doar 12. Iar ceasul tic-tac – era deja ora 15.
Ne luăm după un grup de turişti echipați și brozați care erau de-ai locului și dăm de scările ce duc spre telecabină. Eu mormăiam demult în barbă că nu avem ce face aici, că pierdem vremea, dar… eram la Etna!

Două dezamăgiri: una de 30, alta de 65 de euro

La caserie nici un turist, iar fetele de la ghișeu erau grăbite să încheie ziua. Ne explică faptul că pentru 30 de euro de persoană telecabina ne va urca în 15 minute până la o altitudine de 2500 m, dar că acolo nu prea avem ce să vedem. Și că, pentru 65 euro de persoană, avem și călătoria cu telecabina și apoi un tur cu jeep special plus ghid până la 2900 m, la craterul principal.
Mai că mă hotărâsem să dau și eu cei 30 de euro ca să urc cu telecabina, dar casiera mă lămurea că nu prea am ce vedea și că e indicat să iau turul complet cu 65 de euro. Insistența ei m-a făcut să renunț de tot la a mai urca! Închipuiți-vă toată tevatura asta contra – cronometru, pentru că sus deja se întuneca…
„Gata, eu nu mă duc. Du-te singur dacă vrei”. Nu vă spun ce priviri peste umăr am primit. Noroc că timpul nu iartă că ne mai și certam pe acolo…
Cobor scările și dau o tură pe la magazinele de suveniruri…niște aiureli de nu pot să înțeleg din ce trăiesc toți buticarii ăștia.
Foarte aproape este craterul Silvestri, urcare ușoară de câteva minute – și gratis! Hotărăsc de una singură să urc să nu mor proastă – dacă tot sunt la Etna.
Descrierile gidurilor de turism spun că ești ca pe o altă planetă cu solul negru și înconjurat de roci negre… Pe mine mă înfricoșa toată împrejurimea. Mi se părea că mă aflu la poarta iadului.
De fapt asta este impresia mea despre acest loc: e bine să mergi acolo dacă vrei să vezi cu ochii tăi ce te așteptă în lumea de dincolo, dacă nu ești om bun!
Am văzut și craterul Silvestri alături de câțiva turiști întârziați care planificau să stea la hotel până în ziua următoare. În gândul meu mă tot întreb și acum ce or fi găsit frumos acolo? Priveliște nu era deloc, că era ceață neagră. Ghidurile îți spun (șmechere) că, dacă ești norocos destul, poți vedea marea de sus, de la 2000 m.Se pare ca noi nu am fost norocoși destul.
Mă hotărasc să stau în cel mai arătos restaurant și să aștept întoarcerea tovarășului meu de viață.
Înghesuială maximă acolo. Se făcea seară la 4 dupa-masa, era plin de tot felul de alpiniști curajoși care urmau să escaladeze muntele în zilele următoare.
Am avut parte de una din cele mai proaste cafele băute vreodată – parcă numai în gară la Apahida acum vreo 30 de ani am mai gustat așa nechezol, dar aici era 5 Euro, că eram la Etna.
Lumea din jur mânca cu poftă și mă uitam cu foame în blidele lor de carton întrebându-mă cu jale: ce naiba am de nu înțeleg ce bună e o pizza încalzită la microunde?
Mai repede decât mă asteptam se întoarce dezamăgit la maximum și soțul meu. Nu văzuse nimic mai mult decât văzusem eu la Craterul Silvestri. A fost o păcăleală maximă drumul cu niște jeepuri cu roți de monster truck la un loc banal de negru. Pesemne că nici el nu a fost destul de norocos!
Ar fi băut o cafea, dar rapid îl sfătuiesc să o întindem repede din iadul ăsta negru și scump!
Mă întrebam dacă e o zi pierdută sau nu. Ca să nu mă apuce depresia de tot, hotărăsc rapid că nu e pierdută, am câștigat în mintea mea imaginea reală a iadului trecut. Nici poze nu am să vă ofer, că sunt negre de tot. Cei 35 km de întoarcere la Sicilia cea frumoasă i-am parcurs în viteză, coborând prin alte sătucuri deloc pitorești, bucurându-mă tare să dau de Marea Ionică cea albastru de frumoasă.