80 de ani de viaţă distrusă de comunişti

O bătrână dintr-un sat nu departe de limita cu judeţul Hunedoara împlineşte 80 de ani. Nimic ieşit din comun, până acum. Este însă vorba de aproape 80 de ani de viaţă chinuită. Rănile sufleteşti provocate de comunişti Sofiei Goia şi familiei sale nu sunt vindecate nici acum. Bătrâna spune că nu se vor vindeca niciodată. După tot chinul la care a fost supusă de regimul comunist, Sofia Goia se plânge de o altă nedreptate: autorităţile nu-i retrocedează o suprafaţă importantă de păduri.

Sofia Goia este urmaşa unor moţi care au susţinut partizanii din gruparea maiorului Dabija, ucişi în munţi, lângă satul Bistra din judeţul Alba, pe 4 martie 1949 (caz expus de „Glasul Hunedoarei” în urmă cu câteva săptămâni). Atunci, cinci partizani au fost omorâţi şi lăsaţi în pădure. În tabăra anti-comuniştilor erau, în total, 22 de persoane, la momentul atacului trupelor de Securitate. Unii au reuşit să iasă din încercuire şi să scape. Alţii au căzut prizonieri. În această ultimă categorie s-a încadrat şi sora Sofiei Goia, Alexandrina Pop. Povestea spusă de tanti Sofia este, puţin spus, înfiorătoare.
„Amaru’ nost’ o început de mici. Tata avea pădure şi făcea comerţ cu cherestea. Mai munceam la câmp, mai la animale. Să muncea că erau patru braţă tari în casă, atuncea. Zicea lumea că suntem avuţ’, da’ munceam de dimineaţa şî până sara. În 1949 o început ce-o fost mai greu. Noi am avut-o pă Alexandrina, sus, în tabăra de partizani. Eu nu ştiam că-i acolo. Ştiam că-i la şcoală, la Lugoj. Eram mică, mno, aveam 14 ani p-atuncea. Pă 3 martie 1949 or început să vină-n sat maşini cu soldaţ’. Tata, în seara aia s-o dus până sus, la Groşi (la locul taberei partizanilor – n.red.). S-o şi întors acasă. Pă Alexandrina or arestat-o atunci. Or judecat-o la Sibiu, or vrut s-o condamne la moarte, da chiar unu dintre securişti s-o ridicat ş-o zâs că ea, după lupta aia ce-o fost acolo, o grijit şi de unii şi de alţii, i-o pansat, le-o făcut ce-o putut să-i oblojască. Atunci i s-o comutat pedeapsa la 25 de ani de închisoare. Nu ştiu nici acuma unde-i înmormântată. Ştiţi ce-or făcut securiştii? Or scos-o din închisoare ş-or puşcat-o! Uite-aşe!”

Crimele de lângă sat

Sofia Goia spune că imediat după confruntarea armată de lângă sat, Securitatea i-a arestat ambii părinţi. Ea şi sora ei mai mică au rămas doar cu bunicii acasă. „Moşul nostru era sus, cu animalele. Eu o trebuit să ţin de coarnele de la plug ca să putem ara, să avem ce mânca. După 11 luni abia o venit mama acasă. Pă tata l-or condamnat la 10 ani de muncă silnică şi confiscarea averii. Între timp, l-or arestat şi pe bunicu. Or venit comuniştii de-or pus cote pentru tăt: grâu, cartofi, lapte, brânză… Bunicu o avut de făcut o cotă de cărat buşteni. N-o făcut-o, aşe că l-or arestat. Nici bunica mea n-o scăpat săraca, de arest, tri luni, tăt pentru că nu şi-o dat cota.
Dup-aia vine vara lu’ 1951. Era ziua de Sfânta Mărie. Pă bunicu’ meu şi pă alţi doi oameni din sat i-or luat iară şi i-or dus la Miliţie, la Câmpeni. Or dus mai mulţi din sat atunci, la interogatoriu. A doua zi, eram cu mama la secerat. Pe lângă noi trec şasă soldaţi cu un om mic între ei. Era Traian Pop, consătean. L-or dus la vreo 200 de metri după o coamă de deal şi l-or puşcat. Când am coborât, sara-n sat, am aflat că şi pă bunicul l-or puşcat la „Poarta-ntrecăilor” (Ioan Andreşel – căruia criminalii i-au şi pus un fel de pancartă pe piept pe care scria: „Cine face ca mine, ca mine să păţească” – n.red.)”. În aceeaşi zi, cumnatul Sofiei Goia, Iosif Trifa, a fost omorât. Cei trei fuseseră „deconspiraţi” ca susţinători ai grupării de partizani anihilate în 1949, aceştia ajutându-i pe anti-comunişti cu hrană şi alte lucruri de care aveau nevoie.

Deportaţi peste noapte

„În ziua-n care l-or puşcată pă bunicu’ şi p-ăilalţi doi, o venit un activist de partid din sat, cu doi miliţieni ş-or arestat-o iară pă mama, de-acolo, dintre noi, din lanu de grâu. Nu mai ştiu câte luni or ţinut-o. Dup-aia, toamna, or început să vină să ia cotele. Da’ ei luau tăt ce prindeau: grâu, porumb, cartofi… În prima zi când or venit, erau oameni din sat. Bunica plângea şi le spunea «Gândiţi-vă, oameni buni, că şi voi aveţi copii de grijit, şi eu am..». Or luat tăt ce-or prins. A doua zi o venit un străin, din alt sat cu căruţa, să ia altă cotă. Când să plece, opreşte căruţa, aruncă din ea tri saci de porumb şi-mi spune «Dar, dumneata, cu ce-ai să trăieşti»”, povesteşte bătrâna ale cărei lacrimi din ochi se preling din ce în ce mai mari şi mai dese pe obraji.
Iarna dintre 1951 şi 1952 a trecut cum a trecut. În seara de Rusalii a anului 1952, Sofia Goia, mama (recent eliberată din a doua detenţie) şi bunica ei se trezesc, din nou, cu Miliţia la poartă: „Luaţi tot ce puteţi cu voi şi pe voi şi ieşiţi afară”, le spune un miliţian. Femeile se conformează şi se trezesc puse-n bena unui camion: o bătrână, o femeie încă în putere, o adolescentă (Sofia Goia) şi cei patru fraţi mai mici ai ei. Au fost duse până la Cluj-Napoca, apoi la Someşeni, de unde au fost urcate într-un tren de marfă. Abia atunci şi-au dat seama că vor fi deportate în Bărăgan. Alte două familii din Bistra aveau aceeaşi soartă.
„Ne-or băgat într-un sat, nici nu mai şciu cum îi zicea, de unde-i lăsaseră pă nişte bănăţeni să plece acasă. Ne-or băgat în nişte case de chirpici. Acolo am chinuit patru ani. Bunica stătea pă lângă casă, că oricum nu mai putea munci la câmp. Eu cu mama munceam la câmp zi-lumină. Aveam 9 lei plată pe zi, dar 3 lei ni-i reţineau, că ziceau că atâta costa mâncarea de ne-o dădeau la câmp. Tare ne-or mai chinuit ş-acolo”.

Amara revenire acasă

După patru ani familia Sofiei Goia este trimisă acasă, la Bistra. „Am mai găsit acasă doar rozături de şoareci. Cât am fost deportaţi, or venit ş-or luat tot ce-or putut: haine, mobilă, animale… Or luat şi din sat, chiar unii care se ţineau că-s neamuri cu noi or luat. Doi ani dup-aia s-o întors şi tata din puşcărie. Nu mi-o povestit niciodată ce-o pătimit el p-acolo. Îi era frică să nu să afle c-o vorbit ce nu trebuia. Tata o murit în 1979. Mama s-o dus la un an dup-aia. Nici nu ne-or mai spus pă unde aveau păduri. Actele, fotografiile de familie, tăt, o dispărut când am fost deportaţi. Am reuşit cumva să aflu că tata avea 315 hectare de pădure. Până acu’ ne-or dat înăpoi numa’ vreo 50. Pentru restu’, ăştia de-acuma zic că nu să găsăsc actele”.
Sofia Goia spune că nu are cum să scape de coşmarul numit comunism. Chiar şi problema actuală, legată de retrocedarea pădurii, îi întăreşte o convingere: „Comuniştii nici acuma nu ne lasă! Da nu-s ei la putere?! Dacă ei ne-ar fi făcut actele pentru pădure, am fi primit tot ce-aveam dreptul să primim înapoi”.
Apoi femeia se opreşte brusc din povestit: „Am şi uitat unele dintre chinurile şi păţaniile de-atunci. Atâtea or fost de multe. Oricum, nu vă puteţi voi, ăştia mai tineri, să vă daţi seama prin ce-am trecut noi”.