glasul-hd.ro Web analytics

Cu bicicleta prin Hunedoara

VALEA TARNIŢEI – STĂNIJA sau cele 12 munci ale unui ciclist cam nebun

Plec într-o excursie cu bicicleta pe o vale din Apuseni, doar ca să rezolv vreo trei „restanţe” (citiţi aici „căţărări”)  rămase acolo de la ultima mea trecere şi acolo descopăr că am cu mult mai multe examene nepromovate şi neştiute. În primele clipe nu pot decât să mă bucur, eu, un ciclist care iubeşte la nebunie urcările. Sunt ca un copil la care Moş Crăciun a venit mai devreme. Ajuns însă acasă, în faţa tastaturii, descopăr că e foarte greu, constrâns de tirania tiparului înghesuit într-o singură pagină de ziar, să povestesc despre toate cele… 12 coaste de deal pe care am urcat azi. Mă împac cu ideea că nu e simplu să fii şi ciclist şi jurnalist în acelaşi timp, apoi încerc să mă descurc.

Sunt cu Jancsi în Brad şi cobor bicicleta de pe portbagajul maşinii. De la Deva nu a mai venit nimeni, toţi par uşor speriaţi de legenda care spune că acolo unde mergem noi azi nu este nicio urcare care să nu aibă cel puţin o pantă de 20%. Recunosc că şi eu mă stresez un pic atunci când Jancsi îmi spune, imediat ce cobor de la volan, că vom face o „epică” ce va avea minimum 2.000 m diferenţă de nivel. Ieri am venit de la Călan vreo 25 de kilometri cu vânt din faţă şi pe ploaie, am ajuns acasă rupt şi azi… Înghit în sec şi pornim. Nici nu vă mai spun despre mizeria de drum de la Mihăileni, că l-am pomenit de atâtea ori încât am crezut că va citi şi primarul de acolo, dar n-a fost aşa. Povestea începe în momentul în care facem dreapta, în Buceş, pe Valea Tarniţei.

Depăşim destul de în viteză şi – îmi dau seama doar acum – cam periculos, nebunia de lume de la bâlciul din După Piatră. Driblăm oameni pe şosea ca la etapele de Il Giro, când urcam spre finish. Am nimerit la întâlnirea moţilor cu istoria. Am văzut moţii, dar istoria n-am întâlnit-o. Probabil nici n-a venit, pentru că nu-i plac manelele. Pedalând, plănuim cum vom compune azi tura. Cel mai înţelept este să mergem în sus, pe vale, până se termină asfaltul şi apoi să venim înapoi, urcând la Grohoţele, la Stănija şi poate şi pe drumul de pe dreapta, cum urcăm noi acum, care pare asfaltat şi dispare, abrupt, în pădure.

Valea e blândă cu noi şi până ajungem la capătul ei prindem încredere în forţele noastre. Am uitat oboseala de ieri. Chiar cum pornim înapoi la vale, pe dreapta apare prima pantă neprogramată şi o luăm în piept cu tupeu. Ne „omoară” cu câteva trepte aspre, dar nu e lungă şi are multe paliere plate unde apucăm să ne mai tragem sufletul. Primii câini ai zilei ne strigă ceva, nu înţeleg ce, ne speriem puţin de unul ciobănesc ce pare capabil să sară gardul minuscul, dar alege doar să latre la noi şi asfaltul se termină (prea) repede. Scurtă, dar ne-a cam chinuit. Revenim în drum şi ceva mai jos, pe stânga de data asta, mai apare un drum asfaltat. O bandă care trece printre primele case şi ăsta e momentul în care realizăm că vom avea azi mult mai multe căţărări decât am crezut, aşa că decidem că vom explora valea asta în amănunt. Nu că ne-ar place nouă foarte tare ci pentru voi, cititorii, bineînţeles. Luăm apă de la prima casă, primim informaţii, care sunt contradictorii (el spune că cea din dreapta e mai grea, ea spune că cea din stânga, n-ar spune nici unul care e mai uşoară…), traseul se desface într-un „Y” şi atunci le luăm la rând. Da, pe dreapta sunt doar 500 m de pantă adevărată, dar urcăm aproape 80 m, aşa că mă iau toate transpiraţiile, mai ales atunci când pe cea mai abruptă bucată tocmai coboară o maşină. Sunt forţat să fac echilibru pe o lăţime de un metru de pământ bătătorit, dar mă descurc şi scap nevătămat. Apoi pe braţul stâng e mult mai uşor, n-avea cum altfel.

Mai stăm la o poveste cu prietenii noştri, că am terminat apa pe cele două urcări şi le spun ce rău îmi pare că drumul de vizavi nu e asfaltat. „Nu vă lăsaţi păcăliţi, sunt 400 m de macadam şi după aia e asfalt!”. Hai! Nici nu ne mai întrebăm ce minte luminată a făcut năzdrăvănia asta, doar ne bucurăm că – probabil – suntem primii ciclişti pe bucata asta de deal. Dacă ai informaţia… Valonăm în volte adânci şi verticale, printre case, mai salutăm câte o băbuţă cu deja binecunoscutul „Doamne ajută!”, de aia şi avem noroc de vreme, e răcoare şi umbră. Ne latră aceiaşi câini de pe prima pantă, au ieşit pe partea cealaltă a curţii lor, dovadă că urcăm acum paralel cu drumul de mai deunăzi. Când îl întrebăm pe un nene până unde mai este asfalt, ne spune că până la ultima casă. Eh, acum nu mai prea avem informaţia… Rulăm în “blind”, cum ar spune un pokerist şi sus deja fac primele înregistrări, pentru că altfel acasă nu îmi voi mai aminti nimic din cavalcada asta de costişe.

Din nou suntem în drumul mare. Trecem de nebunia aia pe care – vă aduceţi aminte? – era să-mi omor viitorul ginere, urcarea de la Căminul Cultural din După Piatră, dar pătrundem imediat pe următoarea „cărare” asfaltată, tot în dreapta. Măcar aici avem o tablă: spre Vîrful Brădişor. Înseamnă că e treabă mai serioasă. Nu mai pare a fi doar un fost drum de căruţe. Urcarea este clasică, pe serpentine, dar asta nu înseamnă că e mai uşoară. Ne luptăm din greu cu câteva bucăţi de 16-17%, nu foarte lungi şi ne mirăm cum de ni se pare aşa de uşor după aia, pe porţiuni unde altădată am fi gâfâit. Deh, organismul se adaptează. Surpriza cea mare vine când ajungem într-o intersecţie unde un semn rutier mare, un „Stop!”, ne face să coborâm din şa. N-am mai fost aşa de bulversat pe un drum de munte de când am dat de un sens giratoriu prin Alpi, pe la 2.200 metri altitudine. Păstrăm proporţiile, dar ne întrebăm încotro: în sus? Normal, doar suntem ciclişti serioşi. Iar când ajungem în vârf, la cea mai înaltă cotă a zilei, 830 m, descopăr că intrasem pe traseul mai vechi, pe care am mai fost. Dacă până aici am mers doar pe „ramuri” ale drumului, suntem acum pe prima buclă. Vom coborî în sat la Căminul Cultural, unde vom contabiliza 7,5 km în total, incluzând coborârea. Nici nu mai ştiu cât am urcat. Mult… Aviz doritorilor de teren pentru antrenamente. Sau „loc de joacă”, cum îmi place mie să spun.

Peste câteva sute de metri oprim la o nănuţă să luăm iar apă de fântână. E foarte contrariată cum de nu bem bere, ca cei de mai jos, de la bâlci. Şi pare extrem de interesată de cât costă o cursieră. Adevărul este că nu se mai poate opri din a le admira. Şi, când o întrebăm cum e drumul ce se vede pe coasta opusă, ne spune că urcă („Nu tare, maică, nu-i aşa greu!”) şi iese mai jos, tot în drumul mare. Atacăm cu încredere a doua buclă a zilei, mai scurtă şi, pedalând ridicaţi din şa, filosofăm acum despre relativitatea informaţiei. E primul moment al zilei în care muşchii mei de la picioare protestează vehement. Un singur cuvânt: ucigătoare. Chiar dacă are doar vreo 7-800 de metri.

Am ajuns, în sfârşit, la drumurile programate iniţial. Avem deja la bord vreo 1.300 de metri urcaţi şi purcedem spre Grohoţele, pe o vale care acum pare chiar plăcută, la 9-10% cât are înclinare. E drept, cred că e cea mai frumoasă, dacă mă gândesc la casele şi curţile printre care trecem agale. Şi ca să nu se dezmintă, drumul face o mică „anexă” până într-o curte. Aici, recunosc, dacă mai erau 100 de metri, mă dădeam jos. Schimbăm epitetul: brutală. Un nene e tare nelămurit ce căutăm noi la el la poartă şi Jancsi îl lămureşte: domnul (adică eu) e scriitor şi scrie o carte despre satul vostru. Cred că primeam şi o ţuică dacă ceream.

La final intrăm pe mai lunga vale spre Stănija, trecem prin sat, vedem un panou care prezintă o cascadă ce pare interesantă, dar nu e vreme acum pentru din astea şi – chiar dacă eu mă mângâi la gândul că e ultima urcare a zilei – Jancsi ţine neapărat să îmi arate încă o vale frumoasă, pe care vine el de obicei cu soţia şi fata, cu bicicletele. Nu e grea, că altfel fetele nu s-ar încumeta, dar ne duce până la una dintre cele mai frumoase case pe care le-am văzut până acum în Apuseni. Amândoi suntem de părere că ar trebui achiziţionată de Primărie şi băgată în patrimoniu. Este tot ce poate fi mai tradiţional şi ilustrativ pentru o casă de moţi de acum… cât să zic? 100-120 de ani? Nu e mult, cam aşa…

Când trecem pe lângă biserica satului, pe dreapta se vede o coastă cu un asfalt negru care clar e de puţină vreme acolo. Nu zic nimic, dar mi-e foarte clar că după ce ducem şi valea asta la bun sfârşit, nu putem rata nici urcarea aia. Păi, dacă am zis că le facem azi pe toate… Sus, după vreo 4-5 km mai grei sau mai uşori dar urcaţi de data asta pe un soare criminal, bem apă la un izvor, ne spălăm şi mai mâncăm ceva, că s-a cam golit rezervorul. Jancsi spune cu năduf: „No, acuma numa’ la vale!”. Îmi înăbuş un zâmbet. Când ajungem iar la asfaltul ăla negru eu intru hotărât pe el şi Jancsi, ce să facă, săracu’? Intră şi el. N-a fost mare lucru: un kilometru jumate cu vreo 130 de metri. Ne-a dus, ca şi dincolo, la… ufff, nici nu mai ştiu unde, până la ultima casă. Şi e în acelaşi timp ultima a zilei, pe bune. A douăsprezecea.

Realizez acum că, prins cu toate dealurile astea, am uitat de peisaje, de natură, de grădinile bogate, ascunse printre fâneţe frumos mirositoare… Poate necicliştii se vor plictisi. Poate intenţionat am făcut aşa, ca să-i îndemn să urce în şa şi să facă multe excursii, până vor avea picioare să vadă şi ei toate minunăţiile pe care noi le-am văzut azi. Cu maşina nu aveţi şanse, la capătul asfaltului nu puteţi întoarce. Am pedalat pe o vale care, în miniatură, este la fel ca valea de la Merano la Prato allo Stelvio din Italia, atâta doar că acolo, la fiecare capăt de drum este o cabană cu de toate. Aici, din păcate, e doar satisfacţia că ai ajuns până acolo fără să pui piciorul jos. Sunt drumuri bune, toate, mult mai bune decât în multe oraşe. Şi curate, fără nisip şi pietre. Asta arată că sunt destul de bine făcute, cu rigole şi vor rezista în timp.

Am un prieten în Hunedoara care, de câte ori ajunge în vârful unei căţărări, strigă „Daţi-mi pante! Mai vreau pante!”. Tre’ să-l aduc pe Valea Tarniţei, acolo sunt destule…

Loading...