Un psiholog hunedorean a pus bazele unui proiect care are un rezultat inedit: primii reporteri cu Sindromul Down din România!

Ovidiu Damian s-a născut și a crescut în Deva, dar școala l-a dus în inima Ardealului, la Cluj, la facultatea de psihologie. Încă din timpul studiilor a militat pentru integrarea socială a copiilor cu dizabilități mentale severe, pe care societatea îi refuza. Alături de Centrul de Pedagogie Curativă din Simeria Veche a pus bazele filialei clujene a  Asociației „Hans Spalinger”, care de 10 ani se ocupă de copiii cu Sindromul Down cu manifestări severe.

De curând, hunedoreanul de 32 de ani a demarat un proiect de anvergură, iar ideea lui a făcut ca România să fie a doua țară din lume care are reporteri ce suferă de Sindromul Down!

Pentru început, aș vrea să îmi povestești despre cum și când ai început să lucrezi cu persoane cu dizabilități.

Am început în facultate. Eu am studiat psihologie și trebuia să facem stagii practice. Din păcate la acea vreme în Cluj, instițutiile de profil nu erau foarte deschise să primească studenți în practică. Eu fiind din Simeria, știam de Centrul de Pedagogie Curativă din Simeria Veche, o comunitate pentru persoane cu dizabilități, cu oameni profesioniști și foarte deschiși. Așadar, pentru că am vrut să avem mai mult decât o adeverință de practică, am pornit împreună cu două colege (Diana Duță și Diana Mîndra) spre Simeria, unde am fost primiți extraordinar și unde am avut șansa să învățăm foarte multe lucruri despre domeniul dizabilității  și al serviciilor sociale de calitate.

Cum ai ajuns la ideea înființării  Asociației „Hans Spalinger”?

În urma interacțiunii cu Centrul de Pedagogie Curativă de la Simeria Veche am rămas în contact cu ei și am desfășurat acolo toate stagiile practice din timpul facultății. Ne-a plăcut foarte mult relația pe care ei au dezvoltat-o cu copiii, centrarea pe resurse nu pe handicap, speranța, maniera de a trata persoana cu nevoi speciale, cu respect și demnitate. Pe de altă parte, știam în Cluj de existența unui număr mare de copii cu handicap mintal sever care nu erau școlarizați, integrați în societate.  Erau considerați ca având o patologie prea severă, un grad prea mare de afectare pentru a putea fi aduși la școală, iar asta mi s-a părut de neacceptat! Așa că am cerut sprijinul prietenilor de la Simeria pentru a înființa o filială la Cluj. Și sprijinul a venit imediat. AHS Cluj este filială a Asociației „Hans Spalinger” Simeria, o organizație ce a scris istorie în domeniul alternativelor educaționale în România. Și faptul că suntem filiala AHS Simeria este un motiv de mândrie pentru noi! Le suntem foarte recunoscători pentru că ne-au ajutat și ne ajută foarte mult. 

Persoane cu ce fel de dizabilități fac parte din această asociație?

Avem ca beneficiari persoane cu handicap mintal sever. Noi nu am vrut să facem concurență serviciilor deja existente în Cluj. Aici sunt instituții pentru copii orbi, surzi, cu handicap locomotor etc. Nu am vrut să atragem copiii deja integrați. Noi am luat în grijă copiii pe care nu îi dorea nimeni pentru că, așa cum spuneam, erau considerați prea „severi” pentru a fi aduși la școală, la terapie, în societate.

 „Concret, în vară, am vazut pe Facebook un material despre Fernanda Honorato, singurul reporter cu Sindrom Down din lume, care transmite pentru TV Brasil. Și mă gândeam, uitându-mă la acel material, că ar fi extraordinar să vedem așa ceva și în România. Știam foarte clar că se poate, nu știam clar CÂND va fi posibil așa ceva”

Povestește-mi  despre acest proiect, „Fără Prejudecăți”, în care ești implicat în momentul de față.

„Fără Prejudecăți” este cadoul de mulțumire pe care AHS l-a făcut comunității pentru tot sprijinul pe care l-am primit în cei 10 ani de la apariția pedagogiei curative la Cluj. Am trecut uneori prin momente foarte grele. De două ori, am rămas fără spațiu din cauza  unor „erori” administrative. Ne-am trezit în stradă cu lucrurile împachetate în saci de plastic și în cutii de carton. Comunitatea locală însă nu a ramas indiferentă și a sărit în ajutorul nostru. Ori noi nu vom uita asta niciodată. Și este modul nostru de a le mulțumi. „Fără Prejudecăți”  vine firesc după alte câteva proiecte foarte dragi, pe care AHS le-a realizat nu pentru, ci împreună cu persoanele cu dizabilități. De exemplu, în luna martie, copiii cu handicap mintal sever de la AHS au gătit alături de fotbaliștii de la U Cluj pentru persoanele nevoiașe din comunitate. Tot alături de prietenii de la U Cluj (care sunt ambasadorii noștri și care joacă cu logo-ul AHS pe tricouri) am strâns fonduri pentru amenajarea unui spațiu de joacă destinat copiilor care trăiesc la groapa de gunoi de la marginea Clujului. În vară, copiii de la AHS au confecționat jucării pentru micuții internați la oncopediatrie. Deci, această emisiune a fost cumva, următorul pas, un pas firesc cu o miză și mai mare: schimbarea de mentalitate vizavi de persoanele cu dizabilități. Anume să arătăm că nu sunt simpli asistați ai unui sistem de protecție ci, că pot fi resurse importante pentru comunitate. Concret, în vară, am vazut pe Facebook un material despre Fernanda Honorato, singurul reporter cu Sindrom Down din lume, care transmite pentru TV Brasil. Și mă gândeam, uitându-mă la acel material, că ar fi extraordinar să vedem așa ceva și în România. Știam foarte clar că se poate, nu știam clar CÂND va fi posibil așa ceva. Pe mine mă enervează foarte mult comparația „în alte țări se poate… România nu e încă pregatită”… Nu cred absolut deloc în această idee. De altfel, „Fără Prejudecăți” este dovada vie că această idee este complet greșită. Așadar, am spus-o cu voce tare și iată rezultatul. Și acest rezultat se datorează unor oameni pe care vreau neapărat să-i menționez aici. În primul rând au fost copiii de la AHS care mi-au arătat zi de zi în toți acești 10 ani că SE POATE; că ei nu încetează nicio clipă să arate celorlalți că POT, că VOR, că au speranță și încredere. Apoi a fost WU, un prieten foarte drag, supraviețuitor în lupta cu cancerul ce m-a convins că în viață poți face orice dacă vrei. Adrian Rozenberg și întreaga echipă de la TVR Cluj care au acceptat imediat provocarea și au spus – da, se poate, hai să ne apucăm de treabă! Apoi, Sanda Nicola, prietena mea de-o viață,  care a rezonat imediat cu ideea și care m-a învățat un lucru ce mă simt dator să-l dau mai departe: „Să faci cu drag, cu pasiune! Să pui suflet! Atât trebuie. Dacă faci asta, nu are cum să nu fie bine”. Și a avut foarte multă dreptate!   

Tinerii reporteri, au nevoie de o pregătire specială? Ce domenii abordează pe teren?

Da, au nevoie de pregătire. La început am făcut cu ei o pregatire de bază,  pentru că ne-am gândit că vrem ca tot acest proces de dezvoltare profesională și personală a lor să se desfășoare sub ochii oamenilor care aleg să ne privească. Omul să ne vadă și să poată spune – da, iată ce frumos au crescut, iată ce frumos au evoluat. Ei beneficiază de consiliere și sigurantare emoțională din partea unui specialist psihopedagog de la AHS – Carmina Bedreaga, și în plus sunt instruiți în ceea ce privește tehnica jurnalistică de către echipele cu care filmăm, de către specialiștii în televiziune de la TVR Cluj. Pe teren, ei abordează domeniile de interes ale emisiunii – dizabilitate, ONG-uri, educație, sănătate, protecție socială.

„În lumea persoanelor cu dizabilități mentale,  lucrurile stau oarecum diferit.  Aici nu vezi invidie, disimulare, ascunzișuri”

Cum ți-a venit ideea de a lucra cu acești trei tineri în domeniul jurnalistic? Cum i-ai selectat?

Ei sunt beneficiari ai Centrului „Raluca”, un serviciu extraordinar pentru tineri cu Sindrom Down din Cluj cu care noi la AHS colaborăm. Când i-am întâlnit, am înțeles imediat că nu vom face o selecție, ci îi dorim pe toţi trei în echipă.  Raluca, Mihai și Bogdan au fiecare o anumită atitudine, anumite resurse, interese,  se completează și fac o echipă fantastică împreună.

Cum se comportă pe teren? Cum li se pare această meserie?

Merg întotdeauna cu ei pe teren. Sunt niște momente extraordinare care ne motivează foarte mult pe noi, cei din echipă. Sunt extrem de dedicați și în același timp dezinvolți. Au o motivație fantastică și vezi în ochii și în atitudinea lor dorința de a face un lucru bun. Iată cum mesajul Sandei Nicola e și mesajul lor – să faci cu pasiune, să faci cu drag, cu suflet, asta vedem noi de fiecare dată când lucrăm împreună. Dacă li se pare grea provocarea? Eu sincer cred că da, dar ei nu vor spune asta. Să dau un exemplu.  Săptămâna trecută am filmat la Cighid, în Bihor. O deplasare începută la 9 dimineața și terminată la 11 noaptea. Filmări, interviuri, discuții. Mă uitam la Bogdan, era clar obosit, dar când l-am întrebat, mi-a spus că este în formă, că nici vorbă de oboseală. În mașină spre Cluj, a pus capul pe geam și a adormit instantaneu. Deci da, e clar greu, obositor, dar motivația lor este foarte mare. Sunt foarte conștienți și mândri de mesajul pe care îl aduc în fața oamenilor – acela că lumea lor e și lumea noastră. Și sunt dispuși să facă sacrificii pentru asta.

Personal, ești mulțumit de munca depusă de Mihai, Raluca și Bogdan?

Dacă sunt mulțumit? Nu am cuvinte să le mulțumesc atât pentru prestația profesională, cât și pentru discuțiile minunate pe care le avem în deplasări. Sunt lucruri pe care le împărtășim și care ne ajută pe toți să creștem, să ne dezvoltăm. În lumea persoanelor cu dizabilități mentale,  lucrurile stau oarecum diferit.  Aici nu vezi invidie, disimulare, ascunzișuri.  Alți tineri cu dizabilități mentale care interacționează cu reporterii noștri nu-și doresc să-i copieze pentru că este la modă sau pentru că este deosebit să apari la televizor.  Așadar, odată cu apariția acestui proiect nu își doresc toți ceilalți să devină reporteri de televiziune. Ei își doresc să aibă fiecare locul lui, domeniul lui de interes, pasiunea lui, să-și trăiască viața cu demnitate. Atâta tot, lucru ce poate părea simplist,  dar care,  crede-mă, e de o mare profunzime.