Prăbuşirea siderurgiei hunedorene, o lecţie uitată de politicieni, manageri, mineri şi energeticieni

Marele dezastru economic al judeţului Hunedoara s-a produs între 1997 şi 2003. Din două mari combinate siderurgice (Călan şi Hunedoara) a mai rămas o rămăşiţă comparativ cu momentul 1990, iar din minele de fier n-a mai rămas nimic. Nici politicienii, nici managerii şi nici sindicaliştii care au influenţat, într-un fel sau altul, în ultimii ani, soarta Complexului Energetic Hunedoara, nu par să fi învăţat absolut nimic din povestea siderurgiei. De fapt, mai mult ca sigur, mulţi dintre ei au şi uitat-o. E o poveste cu decizii luate în funcţie de interese politice, locale dar şi internaţionale, iar susţinere politică, la acea vreme, Hunedoara n-a avut absolut deloc.

1996, în mineritul supra-dimensionat al Văii Jiului apar primele disponibilizări în masă. Minerii-şi iau banii, îşi cumpără televizoare color şi gata. Unii pleacă în satele natale, alţii rămân. În primăvara lui 1997, Siderurgica Hunedoara face o primă reducere masivă de personal: din 16.000 de angajaţi, 3.000 sunt trimişi la pensie. În iarna aceluiaşi an se pune problema altor reduceri de personal. Siderurgiştii de la Hunedoara vor şi ei salarii compensatorii „musai şi neapărat”, mai ales că închiderea fluxului primar de producţie, bazat pe minereu de fier, devenise o certitudine. 3.500 de siderurgişti s-au înscris atunci pe liste. Unii chiar îi ameninţau pe directori şi pe liderii sindicali că, dacă nu vor fi disponibilizaţi, îi vor lua la bătaie. Liderul de sindicat, Petre Vaidoş, chiar a fost agresat: „Atunci am  fost lăsaţi fără muniţie. Noi luptam să păstrăm locuri de muncă, dar oamenii voiau să se disponibilizeze, atraşi de mirajul banilor pe care-i încasaseră şi minerii. Mă rog, pe-atunci se acordau 36 de salarii compensatorii, ajutor de şomaj, se plăteau asigurările sociale, iar perioada de disponibilizare era considerată vechime. Spiritele erau atât de agitate încât şi eu am fost agresat, chiar pe podul de peste Cerna, de la intrarea în vechiul combinat. Mi-am pierdut atunci un pantof, mi l-au aruncat în râu, trebuia să plec urgent la Bucureşti. Mi-am cumpărat alţi pantofi şi-am plecat”, îşi aminteşte Petre Vaidoş.

1998 – punctul culminant

În primăvara lui 1998, fluxul primar de producţie de la Hunedoara se închide. Cad, rând pe rând, minele de fier de la Teliuc şi Ghelari (ultima închisă prin 2005, după ce a supravieţuit cu o mână de oameni care furnizau minereu pentru Galaţi). Întreprinderea de Construcţii Siderurgice dă şi ea afară mai bine de jumătate dintre cei 7.000 de angajaţi, după care intră în insolvenţă.
În 1999, la combinatul de la Hunedoara mai sunt 8.500 de angajaţi. Un consultant american face un audit, iar concluzia e clară: încă 4.000 de oameni trebuie să plece. Sindicatele ies în stradă, blochează drumuri iar noua reducere de personal e doar amânată. Mai rău, combinatul de la Hunedoara este trecut pe lista societăţilor de stat care urmează să fie lichidate. Cel de la Câmpia Turzii era pe lista iniţială, dar a fost scos la insistenţele preşedintelui FPS de la acea vreme, Radu Sârbu, care provenea din acea zonă. Pur şi simplu, Hunedoara s-a trezit pe „lista neagră” pentru că aşa a vrut un politician interesat să-şi păstreze electoratul din judeţul său.
Anul 2000, guvern tehnocrat. Mugur Isărescu ajunge chiar înainte de alegeri la Hunedoara şi este convins să ajute combinatul cu 5 milioane de dolari pentru finalizarea investiţiilor la Turnarea Continuă şi Cuptorul Electric 3. „Fără acea investiţie, n-am mai fi fost deloc pe harta metalurgiei, acum, pentru că nu ar mai fi fost nimic de privatizat la Hunedoara”, spune Petre Vaidoş.

Şantajul lui Tony Blair

În decembrie 2000, PSD preia frâiele guvernării. Cabinetul Adrian Năstase începe demersurile pentru privatizarea metalurgiei româneşti. În 2002, în presa britanică izbucneşte un adevărat scandal după ce s-a aflat că Lakshmi Mittal, proprietarul LNM Group a sponsorizat Partidul Laburist, condus de Tony Blair, premier al Marii Britanii la acea vreme, după care Blair i-a scris lui Adrian Năstase: „Sunt încântat de vestea că urmează să semnaţi un contract de privatizare a celui mai mare combinat siderurgic al vostru, Sidex (Galaţi – n.red.) cu LNM Group. Sunt mai ales mulţumit că o companie britanică este partenerul dumneavoastră (…) Şi, sper, va pune România şi mai ferm pe drumul integrării în Uniunea Europeană, un obiectiv căruia Marea Britanie îi rămâne un ferm suporter” (conform cotidianului The Telegraph). În termeni diplomatici, mesajul s-a tradus atunci drept o condiţionare care a rămas valabilă şi pentru problema privatizării Siderurgica Hunedoara. Scrisoarea a fost transmisă înainte ca Guvernul Năstase să „bată palma” cu LNM Group. Pe lângă intervenţia lui Tony Blair asupra lui Năstase, pe jurnaliştii britanici i-a deranjat atunci şi faptul că acesta considera LNM drept companie britanică, în timp ce ea îşi avea sediul, „paradisul fiscal”, în Caraibe şi concura producătorii britanici de oţel.
Cu privatizarea combinatului de la Hunedoara, povestea s-a repetat: Nippon Steel, pe-atunci unul dintre cei mai mari producători mondiali, se arăta interesat de Siderurgica. Discuţiile ajunseseră într-un stadiu destul de avansat. Ar fi intervenit însă, din nou, Tony Blair, pentru că LNM a decis că voia şi combinatul de la Hunedoara.
Coincidenţă sau nu, Adrian Năstase a anunţat că a găsit o soluţie de privatizare pentru Siderurgica Hunedoara, imediat după vizita făcută în martie 2003 în Marea Britanie. Soluţia se numea LNM Holdings. După momentul martie 2003, personalul care încă mai exista în combinatul siderurgic de la Hunedoara a fost redus cu 70 la sută în mai puţin de un an. Investitorul străin s-a arătat de acord să preia obiectivul, dar numai cu 2.300 de angajaţi. Alte tensiuni, alte drumuri blocate, alte salarii compensatorii… Aproape 5.000 de oameni au plecat atunci din combinat. 2003 este momentul în care depopularea oraşului Hunedoara a început masiv. Disponibilizaţii din 1998 şi cei din 2002 – 2003 şi-au făcut bagajele şi-au plecat „la cules de căpşuni”, în Italia şi Spania. Mai târziu şi-au dus cu ei şi soţiile şi copiii. Aşa se face că acum, 40 la sută din forţa de muncă aptă a Hunedoarei este plecată peste hotare.

Partea plină a paharului

Acum, la Hunedoara mai sunt circa 700 de salariaţi, iar combinatul are serioase dificultăţi în a-şi găsi noi angajaţi. Şcolile profesionale din oraş sunt închise, aşa că laminatori şi lăcătuşi calificaţi nu mai există. Liderul sindical Petre Vaidoş spune că, până la urmă, privatizarea cu indienii de la LNM, concern devenit ulterior Mittal, mai târziu ArcelorMittal (lider mondial în producţia de oţel) s-a dovedit a fi varianta câştigătoare: „Atunci erau în cursă şi două companii ruseşti, care au cumpărat alte unităţi metalurgice din România, iar unele dintre ele ştim bine ce rău au ajuns. Au fost trei momente-cheie în ultimii 26 de ani ai combinatului: primul – scoaterea lui de pe lista firmelor propuse pentru restructurare – privatizare – lichidare, al doilea – aducerea lui Mugur Isărescu la Hunedoara şi ajutorul financiar pentru turnarea continuă şi Cuptorul 3, al treilea – montarea laminorului de europrofile (finalizată în 2011), decizie care asigură oarecum viitorul producţiei de oţel la Hunedoara”.

Sfaturile lui Vaidoş pentru sindicaliştii din CEH

Complexul Energetic Hunedoara trece acum printr-o perioadă asemănătoare celei prin care a trecut combinatul de la Hunedoara, între 1998 şi 2003. Liderul siderurgiştilor constată şi el dezbinarea care există între sindicaliştii de la CEH, lucru care „a fost încercat, dar nu s-a reuşit” la Hunedoara. „În primul rând, la CEH e nevoie de unitate sindicală, nu de divergenţe cum am constatat că există. Apoi, sindicatele ar trebui să apeleze la experţi independenţi, care să le spună dacă ce li se promite acum, în an electoral, minerilor şi energeticienilor nu sunt cumva doar rezolvări de moment, iar situaţia va fi şi mai gravă peste un an”.