glasul-hd.ro Web analytics

Cu bicicleta prin Hunedoara

PETROŞANI – CÂMPUŞEL sau cum să faci căţărare pe bune, cu bicicleta de şosea în spate

Valea Jiului pentru mine a reprezentat multă vreme un tărâm la care ajungeam doar când era vorba de schi. De când însă sporturile de iarnă au început să fie teritoriu interzis pentru şalele mele ruginite şi am trecut la pedalat, n-am reuşit să ajung cu bicicleta decât tot la… Straja. Cred că a sosit acum timpul să pornesc într-o explorare mai amănunţită a sudului judeţului nostru. Gazdă şi ghid îmi este Emil, unul dintre puţinii pasionaţi de ciclism de şosea ai Văii şi veţi vedea de ce spun asta.

Din ce vorbisem la telefon, recunosc că mi-era cam teamă de o primă tură alături de noul meu prieten. Auzisem că merge bine şi n-aş fi vrut să mă fac de râs. De ce nu-mi spun niciodată, în ocazii din astea, că de fapt şi eu merg bine, nu ştiu. Pornim în trombă, cum mă aşteptam, dar prin Petroşani rulăm uşor pentru că e la vale până facem dreapta spre Lupeni. Reuşesc să îmi încălzesc muşchii, chiar dacă aşa, mai forţat. De la primii kilometri mă felicit că am un ghid localnic, pentru că Emil îmi arată „copacul cu lalele”, imediat pe stânga, după intersecţie. Oprim, citesc tabla explicativă şi regret că am întârziat vreo 2-3 săptămâni şi nu l-am mai prins înflorit. Ideea unor flori crescute în copac e cel puţin neobişnuită.

Am decis să ne plimbăm (?) azi de-a lungul văii până la limita de judeţ şi totodată de drum asfaltat, iar la întoarcere să ne mai abatem, acolo unde va fi cazul, în laterale. Şoseaua este mai bună decât era anul trecut când mergeam spre Straja dar pe noi, cu bicicletele nepotrivite, încă ne chinuie. Lupeniul îl ocolim pe centura din dreapta lui, asta tot datorită gazdei mele şi recomand varianta, faţă de traversarea oraşului, asfaltul e bun. Din spate, blocurile se văd, ce-i drept, mai inestetic, dar trec peste asta şi grăbim „pasul” spre Uricani şi mai departe, unde vom ieşi spre locuri mai pitoreşti.

Pe tot traseul nostru de azi nu pot să nu remarc contrastele enorme dintre vechile construcţii şi casele mai noi şi foarte frumoase. Ca un fel de flori ce cresc între ramurile unui copac bătrân şi găunos. Dacă vreţi, lalele. Parcă sătui de cenuşiul mineresc al anilor trecuţi, locuitorii s-au simţit obligaţi să coloreze tot ce e nou în culori vii şi de cele mai multe ori prea stridente. Trebuie însă, cum spuneam, să-i înţelegem. Cu ochii tot în peisaj iau în roţi câteva spărturi din drumul betonat dar cel care face pană este Emil. Nu are la el cameră de rezervă, i-o ofer pe a mea şi uite aşa, azi vom merge la noroc în restul excursiei. Ba chiar mă anunţă, la un moment dat, că nu mai avem nici semnal la telefon, în caz de probleme tehnice ne întorcem pe jos… Singurul lucru bun este că reducem viteza şi am vreme să privesc. Probabil că m-am rugat, în subconştient, pentru pana asta.

Urcăm, încet dar sigur, pe nesimţite. Şosele nesimţite. Doar Garminul îmi arată că altitudinea creşte. Odată ce ajungem în Valea de Peşti, apoi în Valea de Brazi, pe dreapta încep să se zărească tot mai aproape de noi culmile Retezatului şi realizez că, fără să-mi dau seama, practic am ajuns deja în munte. Pentru noi e tare bine că traseul ăsta practic duce spre nicăieri pentru că nu trece nici o maşină kilometri întregi, toată şoseaua e a noastră. În faţă se vede un grup cu MTB-urile, pe-aici cam toţi călăresc biciclete din astea, forţaţi de starea şi natura majorităţii drumurilor. Merg şi ei răsfiraţi, la plimbare şi ne facem un pic de râs după ce îi depăşim pentru că auzim din spate un „Salut!” strigat ostentativ la care răspundem repede şi apoi un „No, aşa!”. Am fost puşi la punct. Trecusem de ei fără să spunem nimic… Şi mai am tupeul să zic de alţii, pe unde umblu eu, cum că nu salută… Povesteam cu Emil, no, se mai întâmplă. Cum spuneam, urcam pe nesimţit(e).

După Câmpu lui Neag practic mergem pe limita de judeţ, nici nu ştiu dacă n-ar trebui să spun „cu bicicleta – uneori – prin Hunedoara”. Peisajul se mai deschide o dată pe la Câmpuşel şi îmi dezvăluie o păşune, mărginită spre munte de o stâncă verticală, ca un perete. Îi fac locului o fotografie, musai să îl trec pe lista mea de împrăştiere a cenuşii, când o veni vremea. Data viitoare iau cu mine o carte, o să stau acolo, ascuns sub steiuri şi o să citesc. Cât? Oricât. Acum începe să ne strângă muntele, am intrat în nişte chei spectaculoase, Emil a uitat de pană şi mă aleargă de parcă sus ne-ar aştepta cel puţin Sandra Bullock. O febleţe de-a mea, nu cred că v-am mai spus… Urmăm spre amonte cursul Jiului de Vest şi curând, când asfaltul se termină, oprim în poiana minunată ce se întinde pe stânga, sub pădurea de brazi. Urcăm puţin pe jos ca să putem vedea Piatra Iorgovanului unde, la vremea asta, e plin de flori de colţ. Doar câţiva turişti motorizaţi mai sunt aici, de fapt toţi cei care ne-au depăşit, le recunosc numerele de maşină.

Ceva mai jos, cum începem să coborâm, tabăra de corturi e pustie, toţi sunt undeva, pe poteci. Sper că nu la cules de flori. Mi-e puţin ciudă pe ei, mi-e dor de o tură pe munte. Îi spun asta şi prietenului meu iar ca urmare el se simte dator să-mi ofere puţină variaţie. După ce eu am rămas în urmă la câteva poze, îl găsesc oprit pe marginea drumului. Mă întreabă dacă nu vreau să ne abatem ca să vedem Peştera Scorota. Suntem la drumul ce duce în stânga spre Cabana Buta, prin Şaua Scorota. Mergem, cum să nu? Mă pregătesc să pornesc pe drumul de pământ dar aflu că de fapt trebuie să iau bicicleta în spate şi să urc pe poteca îngustă de deasupra capului meu. Hait! Surpriză! Ce să mai spun? Cea mai tare căţărare din viaţa mea de ciclist! Cu plăcuţele pe tălpile papucilor, mă simt ca o „pisi de mall” urcând pe tocuri prin Bucegi. După  vreo cîteva minute şi tot atâtea „etaje”, lăsăm bicicletele şi continuăm fără ele. Cine naiba să le care de-acolo? Iau cu mine doar Garminul… Peştera e mică dar după ce intrăm aproape de-a buşilea pe o portiţă micuţă, descoperim, la lumina telefoanelor, o lume grozavă. Eu nu sunt prea confortabil în spaţiile astea mici şi cred că Emil îşi dă seama, aşa că nu întârziem foarte mult. Oricum, un moment inedit al excursiilor mele pe bicicletă. După satele cu numele Peştera, pe-acasă sau lângă Moeciu, am ocazia să vizitez cu bicicleta şi o peşteră pe bune. Când ajungem din nou la drum, coborând poteca, două doamne tocmai se pornesc pe traseu şi eu îi spun în gura mare lui Emil: „Data viitoare venim pe şosea, îmi bag picioarele în scurtăturile tale!” şi primim două priviri taaaare nedumerite. Noi trecem senini.

Umplem bidoanele la un izvor cu un debit care ar mulţumi şi o cisternă, apa e rece şi bună, mai ales că ne lipseşte de ceva vreme şi mie mi s-a cam uscat gura pe poteca aia, cu Toni în spate. Dăm şi de primii grataragii la margine de pădure şi, când trec, le arunc obişnuitul meu „Poftă mare!”. Oare când voi da peste cel care îmi va răspunde „Mulţumim, poftiţi la masă!”? Poate într-o viaţă viitoare.

Suntem din nou în Petroşani şi avem peste 100 km în picioare. Drumul nu a fost greu, dar a fost lung. Lui Emil i-am cam stricat tabieturile de masă, e prânzul şi până eu merg la maşină să mai iau o cameră de rezervă pentru roată, el dă o fugă acasă să îşi ia ceva batoane. Vine cu banane, înfulecăm câte una aproape din mers şi pornim pentru că vreau să mai mergem şi pe valea ce urcă din Petrila. Trebuie musai să profităm de vremea bună, aici în Vale instabilitatea e mai mare şi mâine cine ştie cum o fi? Ieşim din oraş şi facem dreapta, urmând indicatorul care arată spre „Bosnia” şi care întotdeauna mă face să zâmbesc. Numele cartierului este atât de folosit încât a devenit oficial. Da, din păcate în multe locuri Valea Jiului arată ca după război. Petrila se poate spune că a avut noroc să aibă un om ca Ion Barbu care înveseleşte locurile natale prin umorul şi grafica lui. Le putem spune, poate, graffiti, dar sunt mai mult decât atât, multe dintre ele sunt mesaje. Există viaţă şi după dezastre, fie ele industriale sau economice.

Drumul ne duce pe valea Jiului de Est, lăsăm în stânga Cheile Tăii, la care se poate ajunge repede, în doar câţiva kilometri, dar eu am deja timpul cam limitat şi prefer să merg spre dealurile verzi ce se văd în faţă. Trecem prin Cimpa, în miros de fân cosit şi printre gărduleţe de jucărie care mărginesc curţi de multe ori parcă prea frumoase şi bogate pentru un asemenea sătuc şi când Emil îmi spune că vom ajunge în Răscoala, tocmai ce văd şi tabla indicatoare, înfiptă la repezeală într-un gard din ăsta, de care zic. Nu mai are importanţă, zona e splendidă şi pedalez chiar voios, cu toţi kilometri adunaţi în coapse, spre deosebire de „ortacul” meu care se resimte şi rămâne în urmă. Am luat, pe când eram în spatele lui, pe furiş, un gel… Ăsta mă mai ţine, altfel şi eu… În capătul satului dăm de o familie cu un căţel mic şi fioros şi cu un Duster. Domnul ne întreabă dacă au luat-o bine spre Deva. Înţeleg să te rătăceşti, dar să ai impresia că poţi merge spre capitala de judeţ pe o potecă asfaltată de vreo doi metri lăţime, înseamnă că eşti chiar bucureştean get-beget. Îi explicăm că poate şi pe acolo, ar ieşi la Lacul Oaşa, pe macadam, apoi la Şugag, Sebeş şi în final la Deva. Dar ar fi de preferat drumul naţional. Coborâm spre Petrila o vreme şi ei tot nu mai vin. Sau le place mult valea, sau au ales varianta hard.

Din Lonea luăm o scurtătură care ne va scoate în drumul ce urcă din Petroşani spre Cabana Rusu. Pe dreapta avem un lac splendid, cu o privelişte nemaipomenită pe fundal. Când am ajuns acasă, mama m-a întrebat unde am fost, unde-i minunăţia asta? O veche exploatare minieră dezafectată. S-a surpat, nimeni n-a făcut ecologizare, cum poate că ar trebui şi atunci natura, biata de ea, şi-a făcut-o singură. Stau mult şi privesc. Incredibil de frumos! Sunt atât de „încărcat” pozitiv după asta încât îl fugăresc pe Emil pe ultima pantă a zilei şi apoi ne dăm drumul la vale, spre Petroşani, cale de vreo 3 km. Au turnat asfalt peste fostele betoane aşa că – o vreme – vom putea merge bine cu bicicletele pe aici. Mâine plănuim să urcăm până la cabană şi rămâne de văzut cum va fi, dar pentru azi e destul. Mai am de mers cu maşina până la Deva şi, dacă reuşesc să nu adorm pe drum, deseară sigur mă culc devreme. Obosit, dar mai ales mulţumit.

Back to top button
Close
Close