Isabela Hașa: „Şi-acum, după aproape 30 de ani pe scenă, încă mai am emoţii sub lumina reflectoarelor”
E de 30 de ani pe scenă. Cu preponderenţă pe cea a Teatrului din Deva. O viață de om, ar spune unii. Chiar şi aşa, la fiecare reprezentație, actrița de la poalele cetății afirmă că pășește pe scenă cu emoție, ca și când ar face acest lucru pentru prima dată. Se caracterizează ca fiind un om simplu care-și iubește meseria ca „pe propria-i familie”. A ştiut încă din copilărie că va sta în lumina reflectoarelor. Hunedorenii o pot urmări, alături de colegii ei, mâine, în comedia „Păcală”, pusă în scenă la Teatrul de Artă din Deva.
Povestiți-mi despre locul în care ați copilărit, despre cea mai pregnantă amintire care vă vine acum în minte.
M-am născut lângă izvorul Mureșului, în comuna Voșlobeni, în județul Harghita, o zonă de vis, cu un peisaj splendid, cu oameni harnici, gospodari. Pot spune că am avut o copilărie extrem de fericită, tatăl meu fiind cu serviciul în zona aceea, am stat până în clasa a VIII-a acolo și apoi am mers la Liceul Pedagogic de la Odorheiu Secuiesc. Acesta era singurul liceu cu profil pedagogic din zonă. Mama, educatoare fiind, și-a dorit ca și eu să îmbrățisez această carieră, deși eu de la patru ani sunt pe scenă. Am luat parte la toate serbările, la toate activitățile școlare. Toate spectacolele erau închise și deschise cu mine. Am numai amintiri extrem de dragi și frumoase din acea vreme. Profesorii mei, pe care i-am găsit pe rețelele de socializare, s-au bucurat enorm pentru că am îmbrățișat această carieră. Chiar din acea vreme îmi ziceau să dau admitere la teatru.
Cum erați în copilărie? Erați o fire năstrușnică?
Nu, nu eram. Am fost şi sunt o fire timidă. Anul viitor voi împlini 30 de ani de carieră, numai la Teatrul de Artă din Deva. Am venit aici în anul 1986 prin concurs, nu am avut niciun fel de ajutor în spate. Totul s-a datorat muncii și devotamentului meu față de această meserie, pe care o iubesc sincer. Până în anul 2000, am susținut an de an concurs pentru a-mi meține locul de muncă. Dacă nu treceai de concurs, riscai să fii dat afară. Așa era procedura în acea vreme. La sfârșitul stagiunii, toate posturile erau scoase la concurs, iar dacă nu luai probele, «zburai» în cel mai scurt timp din teatru. Nu mai interesa pe nimeni ce aveai în spate, ce roluri ai jucat, în ce piese ai fost distribuit. Din fericire, eu întotdeauna am luat probele cu notă maximă. Ei bine, după aproape 30 de ani petrecuți pe scena teatrului, eu sunt mereu emoționată de fiecare dată când avem premieră, parcă urc pentru prima dată pe scenă. Eu îmi pun în acele momente sufletul pe tavă și mi-e teamă că publicul s-ar putea să mă rănească, să nu înțeleagă sau să nu-i placă, să nu știe de ce am făcut așa. Iar când simt, după primele minute, că i-a plăcut, îl prind eu în mână și fac ce vreau. Noi, actorii, într-un fel suntem manipulatori de suflete, în sensul cel mai bun și curat al cuvântului. Am multe emoții, multe trăiri, iar oamenii care mă cunosc cu adevărat spun că sunt altruistă. Timp de șapte ani am fost șefa Secției de Actori și am luptat cât am putut de mult pentru oamenii pe care-i aveam în subordine, ca să le fie mereu bine. Am scris și două cărți în care i-am pomenit pe toți cei cu care am lucrat și cu care am rămas în relații bune.
Pasiunea pentru teatru. De unde și când a sosit în viața dumneavoastră?
Teatrul a fost prezent în viața mea dintotdeauna. De când am început să vorbesc, mama punea și ascultam teatru radiofonic la vremea aceea. Era un lucru fantastic, era un lucru atât de bun, de educativ, de valoros în perioada ceaușistă, era o minune. Ascultam alături de mama emisiunile pentru copii, teatrul radiofonic, și oricui mă întreba ce aş vrea să fac când o să fiu mare, eu răspundeam cu toată convingerea că voi fi artistă, că eu voi fi pe scenă. Nimeni nu putea să-mi zdrobească acest ţel, am crezut în el cu toată tăria.
Știu că ați studiat şi în Cluj–Napoca. Ce amintiri vă leagă de acest oraș?
Nu am rămas acolo pentru că am, aici, familia. Aici l-am cunoscut şi pe soţul meu şi am decis că nu vom pleca. În plus, aici am publicul meu, care mă cunoaște și care mă iubește. Îmi place Clujul este un oraș frumos, însă dacă era să aleg, cred că aș fi mers spre București. Am locuit o perioadă acolo. Mulți regizori îmi spuneau în anii când acest teatru era de revistă, că pentru a deveni un nume mare, ai nevoie de apariţii pe sticlă. Poți avea un munte de talent, dar poţi să rămâi în anonimatul unui orășel de provincie. Pentru a deveni un nume, ai nevoie de promovare, iar atunci telviziunea era cel mai bun mod de a-ți face un nume în această industrie. Acolo se întâmplă magia. Nu am rămas însă definitiv acolo. Îmi era și îmi este bine aici. Nu regret că am ales Deva în detrimentul capitalei. Până să fie renovată clădirea Teatrului de Artă, jucam premierele la Casa de Cultură și apoi luni de zile plecam în turneu prin țară, unde dădeam sute de reprezentații. Erau momente când jucam și cinci spectacole pe zi. Erau perioade în care trebuia să ne subvenționăm, adică să trăim din banii de încasări. A fost cumplit. De multe ori am jucat cu febră, cu pneumonie, dar mereu cu aceeași dragoste pentru ceea ce fac.
Cum era teatrul în perioada comunistă?
Atunci exista o comisie de cenzură care, înaintea fiecărei premiere, venea și viziona spectacolul și dacă nu-i convenea ceva, trebuia să modificăm şi să ținem cont de părerile lor. Niciodată nu aveam voie să facem aluzii sau să spunem ceva despre sistem, sau ceva la adresa conducătorului, dar când mergeam prin turnee prin țară și jucam cu sălile arhipline, pentru că nu era atunci altă ofertă de divertisment cum e acum, eram cam singurii care aveau curajul să spună ceea ce se întâmplă și asta îi încânta pe oameni. Aveam puterea să spunem lucrurilor pe nume.
Care e piesa de teatru de care vă leagă cea mai frumoasă amintire?
Nu aș putea să pun degetul asupra uneia în particular. Îmi iubesc toate rolurile interpretate ca pe propriul copil, pentru că pun foarte mult suflet și încărcătură emoțională și implicit toate-mi sunt dragi. În cei aproape 30 de ani de carieră am jucat preponderent comedie, dar pe lângă asta, am mai jucat și în drame, cabaret, sau spectacole pentru copii. Eu credeam că am interpretat toate rolurile posibile, asta până în momentul în care am jucat rolul Maicii Starețe în piesa „Taina Mănăstirii”. Nici nu m-am gândit că aș putea fi o maică stareță. Rolul a fost o provocare. Am fost anul trecut în noiembrie la Festivalul Internațional al Teatrului de Studio la Pitești cu piesa aceasta și am fost nominalizați la categoria „Cel mai bun spectacol”. Acum, pe 17 februarie, voi fi prezentă la Festivalul Național de Teatru de la Reșița, cu aceeaşi piesă, pe care o vom juca sub privirile lui Ion Caramitru.
Se spune că actorilor li se potriveşte un anume rol, pentru că, dincolo de scenă, se pot regăsi în acel personaj. S-a întâmplat acest lucru şi cu dumneavoastră?
M-am regăsit în cele de trăire, în teatrul contemporan, care este un gen de teatru care urmăreşte societatea, cu tot ceea ce înseamnă ea, în zilele noastre, crizele existențiale de tot felul, dar şi în drame şi în comedii. Viața e cu bune și rele. Într-un fel te regăsești în momente, în clipe de viață în fiecare spectacol. Teatru nu este nimic altceva decât viața readusă pe scenă. Așa cum spunea și marele Shakespeare „lumea-ntreagă este o scenă, iar noi toți suntem actori”. Evident, şi publicul se regăseşte în ceea ce punem în scenă. Fiecare dintre cei care vin la spectacol au trăit drame, au fost înșelați, mințiți, decepționați, au trăit un amalgam de sentimente.
Cum arată o zi perfectă pentru dumneavoastră?
Pentru mine, o zi perfectă e aceea în care sunt sănătoasă, atât eu cât și familia mea, căreia îi mulțumesc că m-a susținut în tot acest timp, că mi-a fost alături și că m-a înțeles. Un actor este foarte capricios. Are momente moarte, clipe în care trebuie să fie doar cu sine, cu munca lui. Sunt multe momente când mă închid în camera mea pentru a-mi construi personajele, și am nevoie de intimitate. Familia mea este înțelegătoare, și dacă nu ar fi așa, cred că ar fi cumplit. M-am bucurat de acest privilegiu. Dumnezeu mi-a dat şi o fiică ce împarte aceeaşi pasiune cu mine. Scrie cronici ale pieselor de teatru. De curând, a făcut şi o recenzie a cărţii Tatianei Niculescu–Bran, care este acum purtătoarea de cuvânt a președintelui și sunt mândră de acest lucru, mai ales pentru că este foarte apreciată de specialiști. O zi perfectă mai e și aceea în care joc spectacole, iar publicul e mulțumit și fericit cu munca mea. Fericirea mea se reflectă în faptul că eu am avut cui să mă dăruiesc, pentru că dacă noi nu mai avem cui să ne dăruim, murim, visând aplauze, visând săli pline. Şi asta e foarte important pentru că fericirea este o pasăre care vine uneori și se așază pe umăr. Și dacă nu o simți și nu știi să o primești, zboară într-o clipă.
