HIV – ul nu doare fizic. Doar psihic
V-ați întrebat vreodată cum își duce viaţa o persoană seropozitivă? Ce probleme are, cum se luptă cu boala necruțătoare? Am decis să nu-i spunem numele, fiind apoi tentaţi să folosim un prenume oarecare. Nici asta n-o vom face, pentru că HIV este încă un subiect care generează reacţii exagerate pe la noi. Important este că un tânăr din judeţ, infectat cu HIV într-un spital românesc, cu mai bine de 20 de ani în urmă, a acceptat să stea de vorbă cu noi şi să ne spună, pe scurt, cam cum e viaţa lui.
Salut. Ce faci? Cum te simți?
Salut. Sunt bine, încerc pe cât posibil să mă feresc de răceală, dar în rest sunt bine.
Povestește-mi puțin despre tine
Păi, nu sunt foarte multe de zis despre mine. Sunt un om normal, ca toți ceilalți, sau asta încerc să cred. Nici eu nu mai știu. Am 23 de ani, am terminat facultatea de Sociologie din Cluj – Napoca, sunt pasionat de acest domeniu, îmi place să cunosc oamenii, să interacționez cu ei, dar de fel sunt o fire mai retrasă, mai singuratică și totuși e un paradox aici. Nu mă împrietenesc repede cu oamenii în general, analizez problemele prea mult și asta nu e bine. Mi-am dezvoltat această gândire analitică de când eram prin școala generală, iar acum mi-am dat seama că nu e foarte bună, nu îți face bine să te gândești foarte mult la un lucru.
Cum ai aflat că eşti infectat cu HIV ?
Dacă bine-mi aduc aminte, cred pe la începutul anilor 2000, eram în școala generală, 2001 sau 2002, nu mai rețin cu exactitate. De mic am fost o fire bolnăvicioasă. Când aveam 2 – 3 ani mă răceam și imediat mă interna în spital, așa-mi povestește mama. Din spital am și contactat boala, că altundeva nu aveam de unde, mai ales după căderea regiumului comunist, în spitale nu se foloseau ace sterile pentru injecții. Mama și-a făcut și ea analizele, dar ea nu are boala, deci șansale să fi contactat de la ea sunt zero. Am umblat prin multe spitale până să fiu diagnosticat, însă diagnosticul a fost pus la Cluj. Eu eram destul de mic, nu pricepeam ce implică această boală, dar odată ce am crescut a început să fie destul de frustrant. Mereu trebuia să fiu atent în preajma copiilor, dacă mă loveam să am mereu la mine un bandaj. Din păcate și acum, în 2014, oamenii care suferă de această boală sunt priviți ca niște paria. Oamenii nu știu că această boală nu se ia așa de simplu, prin îmbrățisare, sărut, strângere de mână. Este extrem de trist, dar cum e vorba aia, „fiecare om trebuie să-și ducă crucea”, iar asta cred că e crucea mea.
Câte persoane știu că ești bolnav?
Extrem de puține. Am evitat să le spun și unor membrii ai familiei, deși eu cred că știu, dar nu îndrăznesc să îmi spună. Oricum, eu de mai bine de 10 ani sunt sub tratament, iar acesta s-a dovedit a fi util, căci îmi menține boala în frâu. Colegii de școală nu știu niciunul, iar, dintre prieteni, doar trei știu. Prieteni care-mi sunt extrem de apropiați. Am evitat să spun pentru că sunt absolut sigur că m-ar fi privit cu alți ochi, poate ar fi renunțat să vorbească cu mine. Însă acum îmi dau seama că, sincer, nu prea mă mai interesează acest lucru. Până la urmă, nu sunt singurul care suferă de boala asta cruntă, dar societatea românească e mereu interesată de ce fac ceilalți și critică și judecă. E mai bine așa, să nu știe.
Cum arată viața unui tânăr infectat cu HIV?
Păi nu e cu mult diferită de a celorlalți. Adică boala nu se vede și asta nu mă diferențiază cu nimic de restul. Este mai greu pentru mine că eu trebuie să fiu mult mai atent la ceea ce fac. Trebuie să mă feresc mereu să nu mă răcesc, dacă mă lovesc și curge sânge să am mereu la mine pansamente și dezinfectant. Fac exact ce face un om normal, ies în oraș, mai ies prin cluburi, la plimbări. E mai complicată viața noastră pe plan sentimental, că este greu să îți găsești pe cineva, o fată care să te accepte așa cum ești. În rest totul este normal, fac și eu exact ce fac oamenii care nu au virusul ăsta în corp. Mi-ar plăcea să cred că într-un viitor să se găsească un vaccin contra acestui virus, dar acum e doar un vis frumos.
Mai cunoști persoane ce suferă de aceeași boală?
Cunosc vreo două sau trei persoane, dar nu din oraș. Am mai cunoscut când mergeam la analize, acolo în fața ușii. Dar așa, în afara spitalului nu cunosc, nu va zice nimeni niciodată că e bolnav.
Cum se manifestă boala, cu ce te necăjeşte fizic?
Păi nu știu dacă are neapărat vreo manifestare tipică evidentă. Boala asta presupune că sistemul imunitar e șubred și nu mai poate lupta contra infecțiilor de orice fel din mediul extern. Boala e mută, nu te doare nimic, nu ai simptome, de aia virusul are o perioadă de incubare de până la zece ani. Doctorița ce se ocupă de mine mi-a spus că HIV – ul nu e atât de periculos pe cât e hepatita. În câteva luni, hepatita te poate omorî. Dacă e să mă doară ceva e în interior, în plan emoțional, dar fizic HIV – ul nu doare, sau cel puțin pe mine. Nu știu despre alții.
Tratamentul îl iei regulat?
Da, încerc, pe cât posibil pentru că doar așa boala e menținută în frâu și nu avansează. Dar sunt momente când mi-e scârbă de pastilele alea pe care le iau de două ori pe zi. Una dimineața și trei seara. Doctorul ce se ocupă de mine este foarte mulțumită de evoluția mea și asta mă face să mă simt puțintel mai bine.
Ce părere ai despre cazurile apărute în presă de curând, cu acel băiat din Segarcea și cu cel de la malul mării?
Am fost extrem de nervos când am văzut acele știri. Mi se pare o nesăbuință să faci așa ceva, să infectezi în mod conștient pe cineva cu boala asta. Este de nedescris. Eu nu aș putea face așa ceva unei alte persoane. Trebuie să te gândești că există un Dumnezeu, dar băiatul din Segarcea se pare că a plătit prețul suprem. Oricum inconștiență e și din partea acelor fete căci, din ce am înțeles eu, o parte dintre ele știau că el e bolnav, dar și așa au acceptat să se culce cu el neprotejat. Bănuiesc că pe principiul că dacă facem odată fără prezervativ nu se întâmplă nimic. Pentru mine, acest lucru, sincer, înseamnă crimă asupra umanității să infectezi pe cineva voit. Și eu am fost chemat de medic, am fost înștiințat de ce trebuie să fac, am semnat că sunt conștient ce înseamnă acest lucru, iar dacă o fac voit, adică infectez pe cineva atâta timp cât știu de ce sufăr și nu protejez sunt pasibil de închisoare de la trei la zece ani. Mi-a spus că în momentul în care am o parteneră să îi spun, sau să merg la cabinetul doamnei doctor să îi explice despre ce e vorba. Pentru că m-a asigurat că totul este confidențial. Mi-a lăsat un gust foarte amar și m-a îngrozit în același timp răutatea acelui băiat. Cred că boala i-a afectat și judecata.
Ce planuri de viitor ai?
Asta e o întrebare bună. Eu nu fac planuri pe termen lung. Nu știu ce-mi poate aduce ziua de mâine, darămite să fac planuri de viitor. Prefer să iau totul pas cu pas. Mi-aș dori ca pe viitor să pot să îmi întemeiez o familie, să am un copil, însă nu știu ce să cred, nu știu dacă e posibil. E greu. Nu cred că voi găsi pe cineva, o fată care să mă accepte cu boala asta, dar să mai avem și un copil. Asta mă doare cel mai tare, căci știu că lucrurile astea e foarte posibil să nu se întâmple niciodată. E extraordinar de greu din punct de vedere emoțional, când vezi că unii dintre prietenii tăi sunt fericiți și unii căsătoriți. Fiecare om are crucea lui, dar a mea e puțintel mai grea decât a altora.
