De vorbă cu Bogdan Poraicu, primul preşedinte de consiliu judeţean în anii de după Revoluţie
A ajuns Președintele Consiliului Județean din partea Frontului Național al Salvării (FSN) la Deva dintr-o întâmplare, într-o perioadă în care România fierbea, când regimul comunist era zdruncinat din temelii. Profesorul de matematică Bogdan Poraicu, în vârstă de 74 de ani, a ajuns, fără să vrea, în centrul evenimentelor, în zilele agitate de la Deva. Omul a „nășit” apoi transformarea ziarului comunist din județ, „Drumul Socialismului”, atunci când acesta a fost rebotezat, pe repede înainte, „Cuvântul Liber”.
Nu a fost dorit la conducerea consiliului județean, a fost înjurat, amenințat, s-au organizat două mitinguri împotriva sa, dar cel care a făcut asta a ajuns să îi ceară iertare umil, în genunchi. „Nu am acceptat inițial această funcție, dar au fost unii ce m-au amețit de cap şi în cele din urmă am acceptat. Chiar le-am zis că nu vreau să preiau funcția pentru că era o pălărie prea mare pentru capul meu”, îşi aminteşte fostul director al Liceului Miner din Deva. Domnul Poraicu a sunat la redacţia „Glasul Hunedoarei”, în ultimele zile ale anului trecut după ce zărise în ziar câteva amintiri ale oamenilor care s-au strâns în centrul Devei în acele zile neobişnuit de calde din decembrie 1989. A ţinut să facă nişte lămuriri şi aşa am aflat că profesorul de matematică a trăit mai intens decât şi-ar fi dorit evenimentele de la care s-au scurs 25 de ani.
Reporter: Cum ați văzut dumneavoastră Revoluția, în acele zile, la Deva
Bogdan Poraicu : Era liniște, pentru că am văzut-o dinăuntru, fusesem ales președinte de consiliu județean, atunci, în 22 decembrie. Am interzis să se dea arme populației însă, cumva, acestea au ajuns la oameni.
Cine a aprobat acest lucru?
Nu-mi dau seama nici acum. Probabil de la gărzi patriotice, probabil a fost un abuz. Atunci era o nebunie generală în toată țara, nu numai în orașele unde s-a tras. Era debandadă. S-a furat, s-a spart, au fost amenințări că vin coloane de tancuri din Ungaria, dar erau intoxicații ale te miri cui. Așa s-a afirmat și despre faptul că bazinele cu apă au fost otrăvite, au intoxicat populația cu fel şi fel de informaţii false.
Cum ați fost ales președinte de consiliu județean? Care era procedura?
Eu, în seara de 21 spre 22 decembrie, am ieșit pe stradă. Așa de curiozitate, să văd ce e în oraș și am trecut pe lângă fostul sediu al Comitetului Județean de partid, sediul era unde e Tribunalul Județean acum, clădirea de lângă parc. Din doi în doi metri erau militari înarmați. Erau în gărzi patriotice. Puteau fi oricine. La un moment dat, trecând pe lângă ei, pe trotuarul de vizavi, o voce mă întreabă ce caut mai precis acolo. M-am întors și am dat cu privirea de fostul prim-secretar, Ion Popa, despre care s-a afirmat în presă chiar în zilele care s-au comemorat 25 de ani că ar fi fost scos din sediul de partid și predat Poliției. Ceea ce e o mare minciună. Eu am fost în mijlocul evenimentelor și știu despre ce e vorba. În momentul în care am fost abordat, m-am prezentat și i-am replicat faptul că am venit prin oraș să văd dacă e ceva anormal, asta din pură curiozitate. A doua zi, adică în momentul în care s-a luminat de ziuă, am mers și eu la miting, în faţa actualei Prefecturi. Un cetățean, pe care nici în zi de azi nu îl cunosc, dar sincer mi-ar plăcea să aflu cine e sau dacă mai trăiește, mi-a spus să merg la sediul Miliției, unde se auzise că oamenii forţau intrarea. Acolo, erau aproximativ 200 de persoane și am explicat oamenilor că nu trebuie să avem nimic cu Miliția, având în vedere că ne vor fi necesari și de acum încolo. Oamenilor prezenți le-am spus să ia steagurile acelea găurite, apoi am plecat încolonaţi spre zona din faţa Prefecturii. Am urcat și eu în balcon, am stat până când mitingul s-a încheiat. Eu nu aveam de gând să intru în sediu, dar printr-o întâmplare am ajuns în sala de ședințe. Primul care a luat cuvântul a fost fostul secretar de partid, Ion Popa, iar el m-a propus pe mine. A fost prima dată când în era comunistă am fost numit „domn”. Până atunci eram doar „tovarăș”. Am fost votat în unanimitate. După ce am fost ales, mi s-a prezentat biroul și am rămas impresionat de ce am găsit în el. Acolo era o ușă de urgență și undeva în apropiere, într-o altă cameră, era generalul Rotaru, speriat, timorat, alb ca varul. Fostul prim-secretar m-a întrebat dacă îi voi aresta, iar răspunsul meu i-a surprins, atunci când am zis că nu. I-am escortat până la unitatea militară, că dacă plecau singuri, gloata furioasă îi prindea și îi snopea cu bătaia.
Cum aţi caracteriza această experienţă?
Eu nu am acceptat inițial funcția, pentru că mi se părea o pălărie prea mare să răspund de un județ întreg, însă până la urmă am rămas înduplecat. Nu am fost foarte mult timp în funcție, până în 1990, la sfârșitul lui ianuarie. Am dat anunț în „Cuvântul Liber” că nu mai candidez la alegerile pentru Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN). La nivel de lege, această sațietate, să iei ceea ce nu-ți aparține, de a te îmbogăți așa peste noapte, mi se pare groaznică. Pe vremea aia era Legea 18, legea ce confisca bunurile ce nu le puteai justifica. Toată lumea se temea de ea. Ce e interesant e că această lege nu e abrogată, dar nu se mai aplică din nefericire.
Povestiți-mi despre ziarul „Drumul socialismului”, care s-a transformat peste noapte în „Cuvântul Liber”
Totul s-a întâmplat, aşa cum spuneţi, într-o noapte, când a venit la mine redactorul-șef, Dumitru Ghionea, și alt redactor, Sebastian Istrate, cu o listă de propuneri pentru a schimba numele ziarului. Pe această listă se găseau șapte sau opt nume, dar mie mi-a sărit în ochi, „Cuvântul Liber”. Am zis că ăsta trebuie să fie numele, deoarece oamenii nu luptă degeaba și trebuie să existe libertate de exprimare, libertatea cuvântului și libertatea presei. Acest lucru s-a întâmplat în noaptea zilei de 22 decembrie spre 23. Noi am riscat mult în acele zile, deoarece încă ne mai aflam sub auspiciile comunismului. Riscam să fim prinși și să fim acuzați de te miri ce înaltă trădare, complot, sau mai rău, puteam fi împușcați, mai ales în zilele acelea când erau soldați înarmați pe stradă. Dar da, eu pot spune că sunt nașul de botez al acestui ziar.
Practic, pe 22 decembrie, cei de la ziar erau nevoiţi să îl preamărească pe Ceaușescu, iar o zi mai târziu, când numele a fost schimbat, îl ponegreau.
E adevărat, dar iată cum văd eu lucrurile. România, în Primul Război Mondial, a trecut de partea cealaltă, în cel de-al Doilea a întors armele. Asta nu trebuie să ne mire, asta este o chestiune de caracter. Sincer vă spun, eu nu l-aș fi executat pe Ceaușescu. I-aș fi dat domiciliu forțat și l-aș fi lăsat să trăiască, să vadă cât de greu le era oamenilor în vremea aceea. Bine, nici acum nu este extraordinar de bine. Aşa că acest paradox pe care l-aţi adus în discuţie e oarecum, în linie cu alte evenimente din istoria noastră.
Cum vedeaţi presa în acea perioadă, post „Cuvântul Liber”?
Lumea aborda altfel subiectele, printr-un divergent, nu convergent. Atunci nu era voie să vorbești așa, aiurea, în presă. Când cineva e supărat acum, gata, merge la presă. Atunci nu era așa. Era mai multă liniște, iar oamenii nu prea aveau curaj să reclame la ziar o problemă, cu atât mai puțin o problemă legată de partid. Atunci nu predomina bârfa, zvonul. Acum, aproape toate ziarele tratează subiectele mondene, unele de real prost gust. Aşa e lumea acum, dacă nu îţi convine, nu cumperi, nu priveşti, nu asculţi.
Au trecut 25 de ani de la acel eveniment. Cum priviţi lucrurile care s-au întâmplat atunci?
A fost un eveniment marcant, atât pe plan local, cât și pe plan național, însă la Deva a fost liniște. Nu au fost curmate vieți omenești. A fost agitație pentru nimic. Știu că a fost intoxicație maximă cu informații false, cum că rezerva de apă a Devei a fost otrăvită, cum că vor veni tancuri din Ungaria să invadeze orașul sau că se va trage din elicoper. Pe parcursul acestor evenimente, la Deva nu au fost probleme, ci la Hunedoara. La sediul armatei din localitatea Hășdat, comandantul a dat câteva lăzi de trotil, dar el săracul nu știa cui le-a dat. Într-o unitate militară unde trebuie să fie disciplină și ordine, era o nebunie totală. L-am întrebat pe acel comandant, cum și-a permis să dea câteva lăzi de explozibil, i-am replicat nervos că de ce și-a permis să dea acele lăzi, pentru că noi încă mai credeam în teroriști, ei nu erau, dar asta era în mintea noastră. Era nebunie peste tot, aveam rachete anti-tanc lângă ușă. Oamenii erau dornici de schimbare, dar și în perioada cât eram preşedinte de consiliu, erau oameni care erau agitați și acționau după primul impuls și eu le tot spuneam nu vă aruncați, deoarece noi nu știm încă cu ce se mănâncă, nu săriți la polonic, de la linguriță. Abia acum, după 25 de ani se simte o schimbare minoră, se face treabă, dar cu pași mici, de copil mic. Sper să mai apuc și eu să văd cum arată democrația cu adevărat în România.
