Cătălin Tibori, fondatorul grupului Syncreto: „Orăștia va rămâne Ithaca mea, un tărâm mitic la care mă voi raporta mereu cu toată dragostea” (Galerie Foto)

Cătălin Tibori (37 de ani) este sufletul conceptului Syncreto. El l-a gândit şi tot el semnează şi regia spectacolului. Urcă pe scenă, cu dezinvoltură, de fiecare dată. Şi-a propus, alături de colegii săi din grupă, să promoveze muzica cultă, în spectacole pentru publicul larg. Un melanj de poezie, teatru, operă şi balet. Cea mai mare victorie a orăştianului?! Sălile pline găsite în oraşe care, până nu demult, fuseseră văduvite de astfel de reprezentaţii.

În urmă cu aproape trei săptămâni au încântat şi publicul devean, pe scena Teatrului de Artă, acolo unde au evoluat la finele Galei Anuale a Premianţilor fără Premii. Stabilit la Timişoara, după un periplu şi la Cluj-Napoca, acolo unde a studiat Istoria şi Filosofia, Cătălin gândeşte, împreună cu colegii săi, strategia pentru anul ce vine. Ce-l mai distrage uneori? Dorul de casă, de rudele, prietenii şi colegii rămaşi la Orăştie. Acceptă însă o incursiune printre amintirile ce-l leagă de micuţa localitate din vestul judeţului.

Cătălin, 2014 e aproape de final. E loc de respiro acum?

Nu prea, nici acum. De altfel, primul lucru care îmi vine în minte acum este că duc o luptă grea și inegală cu somnul. Sunt multe perioade în viața mea când simt că somnul este marele meu dușman. Mă implic des în proiecte, deși sunt destul de selectiv în alegerea lor, câteodată trebuie să fac multe lucruri solicitante în același timp. În mod cert, Syncreto îmi consumă cea mai mare parte a energiei, însă, în paralel, sunt implicat și în „viața” unui ziar din județul Hunedoara. Sunt tare bucuros că am ajuns în faza de post-producție a unei suite de scurt metraje pe care le-am realizat împreună cu doi prieteni din Orăștie, fotograful Călin Jorza și jurnalistul Dan Orghici. Ne-am gândit să demarăm o acțiune de responsabilizare socială pentru orăștieni. Aceste filmulețe sunt prezentate aidoma unor confesiuni, grație cărora persoane cunoscute sau mai puțin cunoscute din Orăștie mărturisesc de ce iubesc orașul și ce înseamnă acesta pentru ei. Un alt proiect foarte important este „Soarele apune” o nebunie de epopee, o halucinație scrisă în hexametru dactilic. Lucrez de aproape trei ani la această narațiune amplă, însă, din păcate nu pot să-i acord atât de mult timp cât merită. Am terminat primele două cânturi, dar știu că mă așteaptă un drum lung până la destinația finală. Aşadar, respiro… nu prea.

Hai să facem o scurtă călătorie în timp. Cum era viața ta la Orăştie?

Touché, mon cher! Pentru mine, Orăștia va rămâne Ithaca mea, un tărâm mitic la care mă voi raporta mereu cu toată dragostea și unde îmi doresc mult să mă reîntorc într-o zi. Nu-i înțeleg deloc pe cei care povestesc despre orașul natal ca despre o Atlantidă și îl descriu în termenii provincialismului și a desuetitudinii. Deși am plecat de mulți ani, de fiecare dată când vin acasă, relația mea cu orașul este foarte proustiană: toate aromele și culorile străzilor mă transportă într-o dimensiune foarte specială, aurorală. Pe de altă parte, mă întristează faptul că din ce în ce mai puțini orăștieni simt această pulsiune unică, această moștenire culturală fabuloasă și s-au cufundat în tristețe și resemnare. Au rămas, e drept, vreo câțiva haiduci care, „singuri împotriva tuturor” duc o luptă surdă de gherilă și insistă să publice cărți sau să tipărească ziare. Din nefericire, orăștienii nu au nicio alternativă care să se opună spectacolului TV, iar bavardajul și încrâncenarea au substituit, viclean, entuziasmul și bucuria de a trăi. 

De fiecare dată când fac ceva important, mă gândesc în primul rând, la bunicii mei, și îmi imaginez că, de acolo de sus, din stele, sunt fericiți și mulțumiți de mine.

Amintiri din copilărie. Cele mai dragi de care-ți aduci aminte. Dar cele mai triste?

Am amintiri de foarte devreme. Uite, îmi amintesc, de pildă, momentul primei fotografii din viața fiecărui copil: aia în care ești complet gol înconjurat de jucării. De fotografia asta te rușinezi în adolescență și te deprimi la bătrânețe când realizezi câți ani au trecut peste tine. Îmi este foarte greu să fac o ierarhie între amintiri, însă unele dintre cele mai dragi sunt legate de bunicii mei. Am crescut ÎN inima lor și DIN inima lor. De aceea cea mai dureroasă amintire este legată tot de ei, de faptul că nu mai sunt. Bunicul a murit cu câteva luni înainte de debutul meu editorial, iar bunica cu ceva timp înainte de a lua naștere Syncreto. A fost cel mai greu spectacol din viața mea, pentru că știam că nu este acolo în sală. De aceea, de fiecare dată când fac ceva important, mă gândesc în primul rând la ei și îmi imaginez că, de acolo de sus, din stele, sunt fericiți și mulțumiți de mine. Părinții mei m-au susținut fără nici o rezervă indiferent ce am ales, m-au lăsat să experimentez și să învăț din ceea ce mi se întâmplă. Cred că în această educație se originează tendința mea de a merge până la capăt, complet, fără rezerve, până la epuizare.

Cum a fost trecerea dintr-un oraș mic, cum e Orăștie, spre viața de student la Cluj?

Perioada liceului a fost o nebunie curată! Am avut șansa imensă de a întâlni profesori care să mă înțeleagă și care să mă încurajeze să-mi trăiesc visele. În zilele noastre, această afirmație pare o banalitate, un truism care frizează ridicolul. În școală însă, rolul formatorului este covârșitor, pentru că visul mic și temător al tânărului poate deveni, peste ani, o realizare importantă pentru umanitate. Am experimentat cât am putut: muzică, teatru și scris, în egală măsură. Mă familiarizasem cu scena încă din gimnaziu și aveam un patrimoniu de câteva zeci de spectacole cu „Speranțele Orăștiei”, un ONG care și-a propus să promoveze tinerii cu potențial artistic din județ. Tot acolo a început și Cristi Fodor, solistul de muzică populară atât de cunoscut și îndrăgit în județ. Era o efervescență culturală incredibilă în perioada aceea. Poți să-ți imaginezi niște copii de gimnaziu pe scena căminului cultural de la Beriu care credeau că sunt pe Broadway? Uite așa eram noi… Dacă nu urcam pe scenă simțeam că se termină lumea, că întreg universul se dezechilibrează. Asta nu e deloc de neglijat. Am crescut, astfel, cu responsabilitatea față de spectatori și cu responsabilitatea față orele de repetiții. Pentru mine „Speranțele Orăștiei” au fost o școală incredibil de importantă. Ceva mai târziu, în clasa a IX-a, m-am apucat de rock. Învățasem să cânt la chitară și la pian, așa că până la Carpe Diem (Trăiește clipa) a fost numai un pas. Aceasta a fost prima și singura trupă în care am cântat în perioada liceului. Toate vacanțele mi le-am petrecut cântând și visând cu ochii deschiși. Cea mai mare dorință a noastră era să ajungem la TVR la emisiunea lui Petre Magdin, „Întâlnirea de la miezul nopții”. După cum vezi, anii de rebeliune i-am petrecut tot pe scenă. Am fost norocos pentru că am găsit un catalizator foarte bun pentru a-mi descărca energiile vârstei. La Cluj am ajuns ceva mai temperat emoțional, dar ușor confuz. Atmosfera orașului se potrivea ca o mănușă ardeleanului din mine, însă școala a fost, la început o mare provocare. Îmi doream foarte mult să devin și regizor, așa că din anul doi de facultate am dat admitere la secția de latină și greacă veche. Știu că pare bizar, dar simțeam că acela este un punct de plecare foarte valoros pentru viitoarea mea carieră. Erau doar zece locuri și concurență. Îi sunt peste măsură de recunoscător doamnei Hogyes, profesoara mea de latină din liceu, pentru că m-a învățat ceea ce trebuia să știu. Și, uite, în primii doi ani de Cluj eram student la două facultăți și aveam niște planuri de care și eu mă speriam uneori. Imediat, am descoperit filosofia medievală și am realizat că multe texte importante din istoria gândirii nu sunt recuperate prin traduceri în limba română. Nu am stat prea mult pe gânduri și am început să traduc din latina medievală. Sincer, deși locuiesc în Timișoara de vreo 10 ani, mă raportez la Cluj ca și la a doua mea casă.

Bun, atunci cum a fost trecerea dinspre Ardeal spre Banat?

La prima vedere pare că m-am plimbat destul de mult prin Transilvania și că aș fi un mare plimbăreț. De fapt, acum, în timp ce vorbesc cu tine, realizez că în fiecare oraș am stat atât de mult cât să-l interiorizez și să am amintiri foarte puternice. Eu sunt un individ statornic și atașat, prin urmare fiecare plecare a însemnat un act brutal care mi-a lăsat urme. Despre ruperea de Orăștie am povestit în „Partir c’est mourir un peu” pe care Dan Orghici l-a publicat ieri (17 decembrie n.r.) în săptămânalul „Vorba”, prin urmare nu voi dezvolta acest moment. Plecarea din Ardeal în Banat a fost, cu siguranță, la fel de dureroasă. Imediat după ce terminasem facultatea am început să predau la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj. Mi-a plăcut enorm și, deși nu mi-am imaginat vreodată că voi fi profesor, m-am îndrăgostit din prima clipă de această meserie. Din anumite cauze, contractul cu universitatea nu s-a prelungit așa că am fost nevoit să o iau de la capăt în altă parte. În mintea mea, acel moment a reprezentat un eșec major, o rană deschisă care s-a cauterizat foarte greu. Timișoara era un oraș cumplit de străin pentru mine, însă, în acel moment, intuiția mi-a spus că este cea mai potrivită alternativă. Nu m-am înșelat deloc, și iată, că anul acesta s-au împlinit 10 ani de când locuiesc aici. Nu vreau să par ingrat, însă, mai spun încă o dată, gândul îmi stăruie încă la Orăștie și îmi doresc mult să pot să mă întorc acolo. Syncreto mă leagă de Timișoara cu fire foarte puternice și îmi este foarte clar că plecarea mea ar produce o mare problemă în interiorul grupului. Pe de altă parte, m-am identificat până în cea mai intimă fărâmă a sufletului cu grupul și îmi este imposibil să mă văd în afara lui.

Ideea care a stat la baza Syncreto este foarte simplă și se referă la articularea într-un singur spectacol a mai multor discursuri: operă, operetă, balet, dans contemporan și poezie. Mai mult, ne-am gândit să laicizăm spațiul scenei și să ne desfășurăm spectacolele cât mai aproape de public.

Ce înseamnă proiectul Syncreto pentru tine, pe de o parte, şi pentru public, pe de alta?

Tot timpul am afirmat că Syncreto reprezintă proiectul a 12 prieteni care se bucură de ceea ce fac și care vor să împărtășească această stare cu prietenii lor. Ideea care a stat la baza proiectului este foarte simplă și se referă la articularea într-un singur spectacol a mai multor discursuri: operă, operetă, balet, dans contemporan și poezie. Mai mult, ne-am gândit să laicizăm spațiul scenei și să ne desfășurăm spectacolele cât mai aproape de public. Referința despre schimbul de energii dintre spectator și actor nu este o bazaconie creată doar pentru a descrie frumos relația artist-public. Fără acest act reciproc participativ, fapta artistică este fără temei. Aș putea spune foarte bine „Mistrețul cu colți de argint” și unui perete gol, însă starea aceea unică și fecundă o captez din energia spectacolului, din pactul implicit dintre actor și receptor care se stabilește atunci când cortina se ridică prima dată. În momentul agoniei „prințului din Levant” bunăoară, simt sala cum încremenește atunci când vede sângele șiroind, dar simt apoi și multă ură și dispreț față de servitorul care este complice la moartea sa. Pentru mine, momentul final este covârșitor, îmi secătuiește ființa. Este foarte dificil să-ți interpretezi propria moarte și de fiecare dată să găsești în tine resurse ca să o înduri până la capăt. Trecând în alt registru, aș vrea foarte mult să mai spun că ne-am concentrat să dezvoltăm și partea de backstage, partea nevăzută a spectacolului, dar care are un rol vital în cadrul spectacolului. Implicarea lui Claudiu Dungă, un artist vizual excepțional și un om minunat, în partea de producție video a crescut receptarea noastră în rândul publicului.

Umpleți săli la spectacolele voastre. Timp pentru tine îți mai rămâne? Pentru că știu că ai și activitate publicistică.

Încă de la început ne-am propus să orientăm înspre orașele care nu au operă, filarmonică sau teatru, deoarece am sesizat că acolo există un orizont de așteptare foarte mare relativ la acest gen de discurs artistic. Cred că am identificat corect publicul țintă, fapt dovedit de numărul mare de spectatori, dar și de prietenii pe care îi avem  pe Facebook sau de mesajele pe care le primim. Așa cum am spus la începutul discuției noastre, timpul este una dintre resursele care niciodată nu îmi este suficientă. Îmi este greu să-ți răspund dacă mai am timp pentru mine, pentru că timpul pe care îl ard este pentru mine, atâta vreme cât aceste activități nu le simt ca pe un job care mă alienează. Fac ceea ce îmi doresc, cu pasiune și sinceritate, de aceea nu am nevoie de un alt timp. Iubita mea, Eveline, face parte din această lume, prin urmare, suntem conectați, tot timpul, la aceeași realitate. Din când în când ne place să ne pierdem pe câte o stradă din Budapesta sau printre coralii din Marea Roșie. Amândoi iubim scufundările, iar acum doi ani am reușit să-mi iau brevetul de scafandru.

La ce să se aştepte publicul de la voi în 2015?

După spectacolul de acum două săptămâni de la Deva, ne-am propus să folosim timpul care a rămas din 2014 pentru a dezvolta strategia pentru anul viitor. Asta înseamnă, implicit schimbări în repertoriu, un plan de repetiții, studiu individual și discuții de grup. Prin urmare, la anul, vom ieși cu un spectacol foarte diferit față de cel de acum. Sper din toată inima să găsim răgazul pentru a termina și celălalt spectacol al nostru „Parcul Uman”. Am început să lucrăm la el de ceva vreme, dar, iată,  nu am izbutit să-l ducem la bun sfârșit. Este o ambiție mai veche a noastră, aceea de a produce un spectacol 100% Syncreto: muzică, text, regie, coregrafie, lumini. Sunt foarte optimist cu privire la destinul nostru și cred că anul 2015 va fi un an cu multe surprize plăcute.

Dacă nu ai fi avut o carieră artistică, ce altceva te-ai fi văzut făcând?

Nu sunt genul de om care să zică: „Domnule, eu m-am văzut mereu pe scenă scăldat de reflectoare și de aplauze”. Asta este o perspectivă care restricționează spiritul prin unispecializare. Eu am fost mereu a naibii de curios să învăț tot felul de lucruri noi. Dar, dacă aș fi în situația de a alege altceva, cât mai diferit față de ceea ce fac acum, cred că aș opta pentru meseria de medic. Nu m-ar interesa nu știu ce specializare sofisticată foarte la modă acum, gen neurochirurg sau estetician, ci o specializare grație căreia să interacționez cât mai mult cu oamenii. Medic la serviciul de urgențe, mi se pare o alegere bună…

Relațiile dintre oameni s-au dereglat. Simt că trăim într-un echilibru emoțional precar.

Vorbeai de interacţionarea cu publicul în timpul spectacolelor. Cum vezi societatea acum?

Cred că ne lipsește constanța și capacitatea de a-l aprecia pe cel care face lucruri bune și frumoase. Am trăit zeci de ani cu mentalitatea că cel care este atipic este dușmanul clasei muncitoare și a societății multilateral dezvoltate. Românii s-au pârât unii pe alții, frații s-au denunțat între ei pentru a-și procura avantaje sociale sau materiale. Relațiile dintre oameni s-au dereglat. Simt că trăim într-un echilibru emoțional precar. Pe de altă parte, ne dorim o țară ca afară! Am tot auzit lozinca asta în ultimii ani… M-am întrebat, de multe ori, ce facem noi activ pentru țara asta? Cât de agregați suntem ca să o zidim împreună? Nu îmi doresc să judec pe nimeni sau să parodiez anumite tipologii umane, dar, înainte de toate, ar trebui să ne întrebăm sincer care sunt cele mai puternice abilități pe care le avem și să oferim înainte de a pretinde. Aș vrea să adaug că, poate, ar trebui să râdem mai mult și mai spontan.