glasul-hd.ro Web analytics

Editorial

Ștefan Ciocan nu a murit, a plecat doar într-o documentare mai lungă…

M-am așezat în fața calculatorului și este pentru prima dată în viață și-n carieră când degetele îmi amorțesc pe taste, iar lacrimile nu contenesc să-mi curgă pe obraz. E pentru întâia oară când nu știu cum să încep, ce să scriu. Am rămas mută în fața veștii care anunța că ai plecat în ultima documentare… printre stele. Cum ai putut, Ștefane, să ne faci una ca asta? Mă întreb, oare nu cumva este vreuna din glumele tale? Nu ne-ai fentat oare, pentru ca mai târziu să apari râzând, așa cum o făceai mereu, spunându-ne că ne-ai făcut-o? Am tot așteptat, și încă mai așteptăm să apari și să ne spui asta, însă mi-e teamă că de data asta n-are să se mai întâmple așa ceva. E nedrept cum viața ne cerne prin sita ei și rămân în urmă atât de multe lucruri nespuse, regrete, dorințe ne-mplinite. Mai mult de atât, ca o ironie a sorții, ajungem să îi apreciem și să vedem cu adevărat valoarea unui om abia după ce pleacă dintre noi. De ce? Pentru suntem prea mândri, prea grăbiți, ori prea lași să o facem? De ce să nu îi arătăm că-l apreciem și să îi spunem ce gândim cât încă nu e prea târziu. Ulterior, cine știe dacă ne mai poate auzi, și așa, rămânem cu regrete.

Nici eu nu cred că am apucat să-i spun vreodată lui Ștefan că-i mulțumesc… pentru toate lecțiile pe care mi le-a predat, pentru tot ce sunt eu astăzi ca jurnalist și om. Aveam puțin peste 20 de ani când mi-a injectat în suflet cel mai puternic drog, ce se numește presă, de-a cărui dependență nu cred că am să pot scăpa vreodată. Și acum, când sunt în pană de subiecte îmi amintesc cum îmi spunea să ies pe stradă, și să casc ochii la ce e-n jurul meu și imposibil să nu găsesc vreo neregulă care poate ajunge subiect de presă. Așa am făcut și așa voi face în continuare.

Îmi trec prin minte toți cei 14 ani de când am pășit pentru întâia oară în redacția pe care o conducea. A știut să-mi fie, cum nimeni altul, profesor, și șef, coleg, și prieten, și dușman (așa îmi imaginam eu că-mi era atunci când mă certa și îmi spunea că am scris un material „de rahat” și mă punea să-l refac și să mai culeg niște date când mai erau câteva ore până ca ziarul să plece la tipar). Ar mai fi atât de multe de spus, dar acum e zadarnic. Sper doar ca tu, Ștefan, să fii știut că te-am apreciat întotdeauna.

Rămâi cu bine, Ștefan Ciocan! Pentru mine nu ai murit, doar ai plecat într-o documentare mai lungă și sunt sigură că, la un moment dat, ne vei aștepta pe fiecare dincolo, să mai facem un ziar.

PS: Îmi va fi dor de editorialele tale tăioase și de pamfletele pe care numai tu știai să le ticluiești.

Mihaela Tămaș – Răducu