glasul-hd.ro Web analytics

Editorial

Pentru generalul războaielor fără sorţi de izbândă

E greu să exprimi în cuvinte tremurul, disperarea și toată simțirea pe care un suflet le simte în momentul în care află că, împrejurările nefericite ale vieții îl obligă să-și ia rămas bun mult prea devreme de la un prieten drag. Clipa se dilată, greutatea norilor îl apasă, tăcerea capătă veleități de marș funerar, iar timpul parcă se oprește în loc. Și parcă greutatea întregii lumii îl strivește. Simți doar că te sufoci.

E greu să plângi sau să spui lacrimilor să nu-ți mai ardă obrajii. E greu să închizi rana ce în suflet se adâncește, dar cel mai greu e să ții în frâu avalanșa de gânduri care te transpun în trecut, alături de cel de la care ți-ai luat adio. Oare ce-ar fi fost dacă? De ce și unde toți am fi putut influența, schimba sau deraia măcar un pic traiectoria destinului ajuns la linia de finiș. Oare ne-am fi putut luat rămas bun în avans? Decepții, bucurii, întâmplări, amintiri și alegeri. Ce rămâne și care sunt cele ce mai contează? Cum am putea găsi răspuns când însăși ea, Moartea, greșeste prin absurdul ei, răpindu-ne mult prea devreme pe cei pe care îi iubim și îi dorim aproape.

Tăcerea e apăsătoare. Vorbesc cuvintele pentru noi. Starea de facto se propagă și hăul din suflet se cască tot mai adânc. Retorica e de prisos. Iar așteptarea unei vești care să-ți spună că toate acestea nu sunt decât o glumă proastă devine din ce în ce mai grea.

Hazardul mă obligă să-mi iau rămas bun de la un prieten. Un om care a sculptat în mine prin puterea cuvintelor. Mentor și cel căruia îi datorez ceea ce am astăzi mai de preț – caracterul, crezul și sistemul de referință. Mă văd silită să-mi iau adio de la omul care a crezut în mine, mi-a pus condeiul în mână și mi-a întins file albe de ziar să le pictez cu imaginea cotidianului. De la cel care mi-a crescut aripi să pot zbura frumos prin viață, mi-a arătat cum să greșesc și mi-a clădit încredrea în mine. Un haiduc al presei care a lăsat în urmă un gol ce-n veci nu îl va umple nimeni.

Adio, Ștefan Ciocan. Adio, prieten drag, maestru al cuvintelor, haiduc al presei și general pe frontul războaielor fără sorți de izbândă. Pun rămășag că acum zâmbești trist privindu-ne reacția teatrală și drama ce s-a înfiripat. Omagii celor ce au fost, păcat de cele ce puteau să fie. De mă vor întreba unde te-ai dus, o să le spun că ai plecat puțin… să mori.

Vezi și

Close