glasul-hd.ro Web analytics

Editorial

Da’ cu cărămida din stomac ce fac?

Vineri, 11 mai 2018. Era pe la amiază când te sunasem să te-anunţ de o viitoare posibilă nedreptate care o să apară în judeţ. Erai în formă (după voce). „Las’ că vedem, găsesc eu o soluţie” mi-ai spus. Apoi, seara vine vestea. „E o altă farsă”, a fost primul gând. Apoi mi-am zis „hm, e la spital, trece el şi peste asta că doar e una dintre cele mai puternice persoane pe care le cunosc”. Nicio secundă nu m-am gândit că s-ar putea să fie şi altfel. Apoi, vine un sms. De atunci am rămas inert. Şi aşa sunt şi acum. Da’ nu contează. Contează că eu am apucat să te cunosc cum alţii n-au reuşit: pătimaş, dar raţional, uneori rău de gură, dar foarte omenos, uneori subiectiv, dar receptiv la argumentele logice ale celorlalţi, aparent superficial, dar profund, glumeţ dar om de nădejde.

Era prin 1999 – 2000, când mă tot întrebam de ce insistă televiziunile să facă matinaluri în studio, mai ales primăvara – vara. „N-ar fi mai fain în parc la Corvinul?” îmi spuneam. A doua zi, dau din greşeală pe Antena 1 Hunedoara (atunci Antena 1 era la Hunedoara) şi văd un tip aşezat pe o bancă discutând cu un invitat. „Măh, să fie. Ăsta mi-o furat ideea! Da’ n-are cum că n-am spus-o nimănui”.

Apoi a venit toamna lui 2002. Ne-am adunat la „Replica”. Mai ştii când     ne-am trezit la 4 dimineaţa ca să mergem cu noaptea-n cap la Nădăştie să prindem nu ştiu ce braconieri de nu ştiu ce păsări? Sau când făceam sumarul ziarului în 5 minute? Dar când veneai seara în redacţie, spăşit că n-ai idee de editorial, şi ne spuneai „Daţi-mi un cuvânt”? Noi îţi spuneam unul simplu, de exemplu „femeia”, şi-n 20 de minute aveam şi editorialul tău. Sunt sigur că mai ştii. Aşa cum ştiu mai toţi colegii care-au lucrat cu noi cum ne contram pe subiecte şi abordări prin redacţie, tu „hăis” eu „cea”, sau invers, de, la un moment dat, mai ales novicii nu mai ştiau cui să dea dreptate? Se-ntâmpla asta şi în perioada în care nu lucram în aceeaşi redacţie. Uneori câştigam, alteori câştigai. Dar numai cu argumente clare şi tari se decidea „meciul”. N-am apucat să-ţi mulţumesc pentru că nu mi-ai spus niciodată (nici mie şi nici celorlalţi colegi) „Fă aşa, pentru că aşa zic eu!”. De fapt,    n-am avut de la tine, niciodată, vreo decizie sau părere neargumentată. Mai ales de „certurile” astea mi-e dor (ce să mai zic de alea încheiate la o bere, ori un ceai).

Mai ştii cât de fericit erai când ai primit drapelul Transilvaniei? Ne-am şi pozat cu el. Apoi mai ştii cât de necăjit erai când mai ales „miticii” nu înţelegeau de ce militezi tu pentru Transilvania. Majoritatea celor de dincolo de Carpaţi nu înţeleg că, de fapt, ungurii şi românii pot convieţui foarte bine pe-aici. Ţi-am tot zis asta.

Sunt sigur că mai ştii că, de câte ori eram încurcat cu ceva, te sunam să-mi dai o soluţie. Ei, acuma am iară o problemă. De vineri seara m-am trezit cu o cărămidă în stomac. Ce să fac cu ea?  „Bagă două beri în ritm alert şi dizolv-o”, ai zice. Am încercat asta, n-a mers. Da’ nu-i nimic. O s-o rezolv eu cumva. Ş-o să te mai bâzâi, în gând, din când în când, cu câte-o-ntrebare. Ştiu c-o să-mi răspunzi. Mulţam fain pentru tăt!

Notă:

Eu unul cred cu tărie că moartea unei persoane la care ţii foarte tare este doar o dispariţie fizică. Atâta vreme cât mai ai în suflet acea persoană, ea, de fapt, trăieşte.

Loading...