Sare-n ochi

Într-o vreme în care dialogul din spaţiul public pare să fi coborât dacă nu la nivelul primatelor, în care câştig de cauză are cel care îşi intimidează primul interlocutorul prin etalarea calităţilor fizice, atunci măcar la cel al şedinţelor de partid de altădată, când cel care striga mai tare şi bătea mai violent cu pumnul în masă (ajutat, e drept, şi de funcţie) era creditat finalmente ca având dreptatea de partea lui, merită să ne oprim asupra exemplului oferit de doi oameni deosebiţi, din cu totul alt veac – al XVIII-lea.

E vorba de Francois-Marie Arouet, mai cunoscut contemporanilor şi posterităţii sub numele de Voltaire, şi Roger Boscovici (Boskovic sau Boscovich, în alte forme ale numelui). Primul a fost scriitor şi filosof, dacă ne oprim doar la două faţete ale unei personalităţi enciclopedice, celălalt – mult mai puţin cunoscut, din păcate – un om al ştiinţelor exacte cu preocupări ţinând inclusiv de filosofie sau poezie. Voltaire a fost numit şi Marele Ateu al Veacului, Boscovici a fost preot iezuit (şi nu, acest fapt nu e cu nimic în contradicţie cu calitatea lui de savant, cum o propagandă exclusiv pentru uzul idioţilor încearcă încă să acrediteze ideea pe la noi). Ce au în comun aceşti doi oameni? Dacă ar fi fost educaţi în spiritul zilelor noastre şi invitaţi la o emisiune de-a lui Gâdea, probabil că nimic, cu excepţia inflamării corzilor vocale şi a congestionării feţelor în încercarea primatoidă de a se impune în faţa interlocutorului.

Din fericire, Voltaire şi Boscovici nu au trăit în prezentul românesc, ci în Europa secolului XVIII. Ca oameni – şi poate ar merita în cazul lor scris OAMENI cu majuscule – inteligenţi şi educaţi în cu totul alte condiţii, ei au ştiut imediat să găsească subiecte comune de dialog, să vadă ceea ce îi apropie şi nu ceea ce îi desparte, să vehiculeze idei şi concepte originale – vom vedea imediat de ce calitate – şi să nu sară unul la beregata celuilalt din contradicţii pe cine ştie ce temă.

Cei doi au purtat împreună o bogată corespondenţă, care deşi datează de un sfert de mileniu, este absolut impresionantă chiar (sau mai ales) pentru oamenii cultivaţi ai secolului nostru. Cu toate că majoritatea ideilor de mai jos îi aparţin lui Boscovici, faptul că le-a trecut şi prin filtrul minţii ascuţite a lui Voltaire nu face decât să le adauge un plus evident. Se regăsesc în scrisorile lor următoarele subiecte cât se poate de moderne: crearea unui an geofizic internaţional, transmiterea malariei prin ţânţari, aplicaţiile practice ale cauciucului, existenţa unor planete în jurul altor stele decât Soarele, imposibilitatea de a localiza psihismul într-o regiune anume a corpului, plus mai mult decât avangardistul concept de conservare a „fărâmei de cantitate” de mişcare în lume, care şi-a depăşit cu mult epoca din simplul motiv că această lungă denumire nu reprezintă altceva decât constanta lui Plank, enunţată în 1958, adică la două secole după Boscovici.

Cred că v-am convins, fie şi numai din puţinele date menţionate mai sus, că dialogul dintre Voltaire şi Boscovici e un model de urmat şi în secolul 21. Asta, fireşte, dacă nu sunteţi genul care preferaţi să răcniţi la mine şi să căutaţi repede telecomanda ca să nu pierdeţi cine ştie ce talk-show tabloid cu public.