glasul-hd.ro Web analytics

Editorial

Drum bun printre stele, Ștefane! Nu te vom uita! N-avem cum…

„Știrico, ce ai pentru astăzi?”, așa mă întreba, în fiecare ședință de dimineață, pe care o aveam în redacția noastră ticsită de calculatoare și cu pereții tapetați cu pagini gata de ziar, scoase la imprimantă, și citate despre cum și cât de bun trebuie să fie „câinele de pază al democrației”.

Am lucrat cu Ştefan sau, mai bine zis, Ştefan a vrut să lucreze cu mine. La etajul trei, al clădirii Cepromin, din Deva, la capătul unui hol lung și întunecat, acolo se dezbăteau, încă de la primele ore ale dimineţii, în miros de cafea, şi până seara târziu, după apus, cele mai aprinse subiecte și se spuneau cele mai simpatice glume, stând în picioare sau pe două fotolii cu tapițeria jerpelită, cumpărate din cheta făcută de întregul colectiv redacțional. Eu eram doar o copilă pe vremea aceea, de 20 de ani, fără prea mult habar cu ce „se mănâncă” ziaristica, dar dornică să învăț. Și aveam de la cine. Ștefan a văzut acea licărire a mea și nu m-a lăsat să mă pierd pe drum. Mă dojenea tare pentru modul șovăitor cum îmi documentam și concepeam, la început, articolele, atât de tare că, uneori, îți venea să îți bagi capul în pământ și să fugi, dar o făcea într-un stil aparte, cum știa doar el, cu o critică foarte constructivă. Un foarte bun îndrumător, mi-a modelat, încet-încet, calea şi m-a iniţiat, şi pe mine, la fel ca şi pe mulţi alţi colegi, în tainele scrisului „la ziar”. Cu ajutorul lui, am întâlnit oameni extraordinari, am bătătorit multe cărări mai puţin umblate ale județului Hunedoara, documentând cele mai frumoase reportaje și povești. Cu ajutorul lui, „am prins” aripi şi la propriu în această meserie, după ce am zburat, „în interes de serviciu”, cu un bătrân AN2 de la Săulești. Şi câte multe alte întâmplări şi amintiri frumoase am mai fi avut de depănat…

„Dacă ieși din clădire și faci zece pași, imposibil să nu prinzi o știre”, îmi spunea atunci când eram „în pană” de subiecte. Nu era, în niciun caz, stilul clasic de șef. Avea o autoritate pe care o împletea, într-un fel al lui, aparte, cu un umor sclipitor. Era genul de jurnalist de investigaţie care stingea lumina şi trăgea uşa după el. Dar, mai presus de toate, era un adevărat profesionist. Și făcea niște pamflete extraordinare…

„Măi, aici nu-i ca la fabrica de șaibe, să lucrezi opt ore şi după aia gata, să pleci!”, zicea, adeseori. Mulți se temeau de pixul lui și de inteligența cu care își creiona și argumenta, cu foarte mult patos și seriozitate, anchetele. Era și atunci, în 2004, la începuturile mele în media hunedoreană, foarte cunoscut, apreciat şi controversat.

Nu m-am gândit că, după 14 ani o să ajung să aştern aceste cuvinte, că Ştefan va pleca atât de devreme dintre noi, să scrie la o altă gazetă… sus în Cer. Dispariția lui prematură, fulgerătoare și total neașteptată, ne-a surprins pe toţi cei din breaslă şi ne-a făcut să ne amintim, încă o dată, cât de nedreaptă este viaţa şi cum atârnă ea doar de un fir de aţă. Cel mai rău îmi pare că n-am apucat să-i mai spun… cât de mult contează tot ceea ce a făcut!

Drum bun printre stele, Ştefane! Nu te vom uita! N-avem cum…

Ramona Ştefan

Loading...