glasul-hd.ro Web analytics

Editorial

Micuţul Ion sau Ianos

31 iulie 2013

Povestea începe într-o şcoală generală, undeva înTransilvania. Micuţul Ioan sau Ianos, nici el nu ştie exact care-i este numele corect, stă singur în bancă, în timp ce grupuri, grupuri colegii săi zburdă în curtea şcolii. Ar vrea şi el să se joace cu ei, dar a renunţat de mult să mai încerce să se apropie de vreuna din cele două cete care povestesc voios una în limba română şi cealaltă în ungureşte. Ioan se mulţumeşte doar să privească cerul albastru pe care câţiva nori de vată zburdă undeva spre apus. Soarele îi încălzeşte în egală măsură şi pe unguri, şi pe români. Şi atunci, el de ce nu poate să se joace cu ungurii şi românii la un loc. Cu voinţa şi dorinţa de joacă a unui copil sănătos, face o ultimă încercare. Se apropie de grupul de prichindei care povestesc amintiri din vacanţă în limba română. Încearcă şi el să spună ceva. Pleacă de aici „bozgore”, îl repede un băiat mai înalt care se vede că este liderul copiilor. Ion pleacă trist, sperând că celălalt grup va fi mai prietenos faţă de el. „Te budos olah, mit keresel it?” (Român împuţit, ce cauţi aici?) este fraza cu care îl întâmpină pe Ion copiii maghiari. Ion sau Ianoş, nici el nu mai ştie exact cum e corect, se retrage singur în banca sa încercînd să caute, cu mintea de copil, răspunsuri la întrebări pe care nici oamenii mari nu pot să le afle. A crezut că soarele îi încălzeşte la fel şi pe maghiari şi pe români. Şi atunci ce au toţi cu el? De ce copiii care vorbesc ungureşte, limba lui maternă, nu vor să-l primească între ei la joacă? De ce gaşca de la bloc, cu care se poate înţelege minunat în limba română, aşa cum vorbeşte acasă cu tatăl său, îl strigă „bozgore”? Grele întrebări pentru un copil! Mama şi tata se înţeleg de minune. Bunica din partea tatălui, la care îi place atât de mult să-şi petreacă vacanţele, l-a învăţat atâtea poveşti frumoase despre Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Şi cât de liniştit era somnul atunci când adormea de poveştile spuse de mama despre Ianos Vitez sau Ludas Maty. Toate basmele erau frumoase, pentru că în basme nu contează dacă eşti ungur sau român. Din păcate numai în basme. Ionică trăieşte peste tot în Transilvania. El este o victimă colaterală a unor interese meschine, politice şi economice. Ionică nu are nevoie de autonomie, din contră, el are nevoie de prieteni, de cât mai mulţi prieteni, indiferent că aceştia vorbesc cu el ungureşte sau româneşte. Se întreabă oare vreun politician care apără interesele ungurilor sau un fanatic naţionalist român ce este în sufletul lui Ionică? Al cui e oare Ionică? Merită oare Ionică, un copil sănătos, născut în Transilvania, să poarte până la bătrâneţe în suflet stigmatul apartenenţei la două etnii? Aceste întrebări nu şi le pune încă pruncul dezorientat născut din mamă unguroaică şi tată român. Dar nu şi le pun nici „pruncii” cei mari, politicienii care se joacă pe uriaşe table de şah cu sufletele câtorva mii de oameni ce au păcătuit prin faptul că şi-au găsit jumătatea în cealaltă etnie. Ionică nu are nicio vină dar şi el are dreptul să se joace, să se bucure şi să iubească. Inima lui Ionică nu bate nici în româneşte, nici în ungureşte, iar sufletul său cunoaşte o singură limbă, a inocenţei. Iubiţi-l pe Ionică! Pentru că dragostea e ca soarele, îi încălzeşte la fel şi pe unguri, şi pe români.

Loading...