Nu a fost ultimul editorial pentru Ştefan

În ziua de duminică tuturor colegilor săi ne-a revenit trista datorie de a scoate primul număr din „Glasul” fără Ştefan Ciocan – ediţia in-memoriam de luni. Şi spun FĂRĂ EL din toate punctele de vedere, pentru că până acum, chiar şi atunci când era plecat în concediu sau reţinut în altă parte de diversele lui ocupaţii, deci fără prezenţa sa fizică în redacţie, el era totuşi prezent în subconştientul celor care făceam ziarul. Ne-am achitat de asta mai bine sau mai rău, cum am putut fiecare, pentru că trauma lăsată de dispariţia sa nu avea cum să nu lase urme. Cum i-am spus şi lui Cipri Iancu, într-un moment în care lăsase tastatura şi se ridicase cu un „eu nu mai ştiu ce să scriu!”, „stai liniştit, că nu vor fi cele mai bune texte scrise de nici unul dintre noi”. Nu, nici nu aveau cum să fie, deoarece pentru a scrie un text bun trebuie totodată să abordezi pe deplin conştient subiectul scrisului şi în acelaşi timp să te detaşezi emoţional de el – lucru imposibil (cel puţin pentru mine) când e vorba despre Ştefan Ciocan.

Duminică seară, după ce colegii din redacţie ne-am despărţit de Ina – abia venită din Ungaria şi încă în aşteptarea unui telefon care să îi spună când poate fi adus Ştefan în România pentru înmormântare – şi eu am ajuns acasă, m-au năpădit o sută de gânduri şi alte o mie de amintiri, plus regrete pur emoţionale că nu am povestit alte şi alte lucruri în „Ultimul editorial pentru Ştefan” de luni. Fireşte, partea logică din mine m-a tras imediat de mânecă şi mi-a spus apăsat că era imposibil să fac asta, pentru că scriu doar un articol la ziar, nu o carte întreagă despre omul acesta. Ştiam însă, în adâncul meu, aşa cum o ştiu şi acum, că nu avea cum, era imposibil ca acelea să fie ultimele mele cuvinte scrise despre Ştefan! Ce, gata, în câteva mii de semne ai pus punct la tot ce ai de zis despre Ciocan?! Trebuie să fii nebun să îţi închipui aşa ceva – şi poate că şi sunt („nu trebuie să fii nebun ca să lucrezi în presă, dar ajută!”), dar în nici un caz din punctul acesta de vedere.

Am amintit în numărul de ieri despre prima noastră întâlnire, scurtă, faţă în faţă (a fost în redacţia defunctului Transilvania Jurnal) şi despre prima noastră colaborare la un ziar (care s-a produs la Servus Hunedoara), acum merită să vorbesc şi despre primul nostru dialog adevărat, de la om la om. Era prin 2000, pe vremea când Deva încă mai avea handbal în sensul superlativ al cuvântului, cu Universitatea Remin care se bătea la titlul naţional şi la Cupele Europene cu mari sorţi de izbândă. Pe atunci făceam deplasările prin Ardeal – am fost pe la Cluj, Zalău, Sebeş, Sibiu, Arad – împreună cu galeria Reminului, toate de un pitoresc atât de aparte încât merită şi numai ele singure o carte a lor. La una dintre ele, la Cluj, a apărut şi o figură nouă: Ştefan Ciocan. Fiind colegi de breaslă, pe „noi, jurnaliştii”, şeful galeriei ne-a repartizat unul lângă altul în autocar. Cum la drum lung mai schimbi o vorbă cu omu’ de lângă tine, după o foarte scurtă perioadă „de tatonare”, ca în sport, am ajuns să abordăm subiecte dincolo de „cum e vremea” şi „cum îţi mai merge cu lucrul”.

Mi-am dat seama foarte repede de un fapt: cu Ştefan nu aveai numai ce povesti, aveai mai ales ce discuta. Cum nici el nici eu nu ne-am înscris niciodată în categoria celor care au scris mai mult decât au citit (categorie afirmată din păcate recent), am trecut cu discuţia noastră, într-un schimb verbal a la Federer – Nadal din tenis – scuzaţi lipsa de modestie, dacă asta consideraţi a fi ce am spus mai înainte – printr-o multitudine de subiecte şi domenii: literatură şi istorie, sport şi religie, presă şi ştiinţă, zone montane cunoscute şi îndrăgite de amândoi, personalităţi pe care merită să le cunoşti, plus multe alte chestiuni pe care le-am abordat. Am ajuns astfel cu discuţia din ce în ce mai interesantă, ca într-un tie-break (ca să rămân la comparaţia din tenis), la „mărunţişuri” de cultură generală, fapte minore (sau nu, pentru unii), în care am schimbat – între multe altele – informaţii mergând de la ce au reprezentat la originea lor Jocurile Olimpice până la etimologia termenului peiorativ „paraşută”.

Ne-a perturbat din dialogul nostru şeful galeriei Reminului, Costel Amititeloaiei (dispărut şi el prematur şi tragic dintre noi, acum doi ani): „Jos, că am ajuns!”. Ne-am uitat unul la altul, „cum să ajungem, că abia am plecat din Deva?!”, „poate face omul mişto de noi, că ne-a prins adânciţi la vorbă”, când am văzut că într-adevăr lumea coboară şi ajunseserăm la Sala Sporturilor din Cluj. Iar drumul Deva – Cluj durează ceva, mai ales cu autocarul, însă nouă ni s-a părut extrem de scurt, ia, acolo, abia am avut vreme să schimbăm două vorbe…

… Aşa mi se pare şi acum, la peste douăzeci de ani de când ne-am cunoscut, că abia de am schimbat două vorbe cu Ştefan Ciocan, că el s-a şi grăbit să coboare şi să mă lase vorbind singur în mijlocul unui dialog extrem de interesant care va rămâne neterminat, când mai aveam amândoi atâtea şi atâtea să ne spunem…