O ştire care „ne-a tăiat glasul”

Ne-ai obişnuit de-a lungul anilor cu ştiri în premieră, exclusivităţi şi anchete bine puse la punct, cum numai tu ştiai să scrii. Ştefane, erai un profesionist, un om de presă cu un condei aurit, însă la această ştire nu ne-am aşteptat. Nici nu ştiu dacă „aşteptat” este cuvântul potrivit, îl vei corecta cu siguranţă.

Acum câţiva ani, când am intrat pentru prima dată în redacţia „Glasului”, m-ai luat direct, întrebându-mă „Tu ce ştii să faci?”. Nici nu ştiu dacă aşteptai vreun răspuns de la mine pentru că, în următorul minut, m-ai trimis cu Traian la o conferinţă de presă a unui partid. În capul meu era haos … dar m-am dus. Am scris 12 pagini de agendă, mă simţeam ca un grefier când redactează o sentinţă, dar am scris tot. Pasul doi a fost să scot un material din marea de idei înşirate pe foi. Mi-a fost greu, mi-a luat pe puţin două ore. Dar ai avut răbdare. Ai citit materialul meu şi ai râs ironic, ai spus că am talent, că ştiu să scriu, doar că ideile mele erau amestecate. Primul meu material, semnat de mine, într-un ziar cu sute, poate mii de cititori, a apărut pentru că tu ai avut răbdare să mă înveţi cum să îmi aştern ideile într-o ordine normală. Mi-ai spus atunci că meseria de ziarist înseamnă, în primul rând, responsabilitate. Că trebuie să am grijă pentru că forţa cuvântului scris este teribilă, în timp ce vorba se uită cu timpul. Lucrul acesta mi-a intrat bine la cap, la fel ca şi faptul că şi o faptă aparent bună trebuie să o analizăm cu un ochi critic. Mă ajută acest lucru şi acum.

Ştii ce mă întreb acum … dacă m-ai ajutat să scriu primul meu material de presă … de ce mă încurci în a reuşi să pun pe hârtie nişte rânduri în memoria ta!? Îmi este foarte greu să vorbesc la timpul trecut. Nici nu se face asta în presă, aşa-i?

Nu ştiu cuvinte potrivite pentru a spune cât de săraci am rămas. Am pierdut un om care a trăit aşa cum a gândit, aşa cum se exprima şi niciodată pe ocolişuri. Un om direct, care a respectat tiparele unui cod moral sănătos. Sarea din ochii multora, dar şi sprijinul celor pe care îi avea aproape. Ai fost îndrumător pentru zeci de tineri ziarişti, ne-ai deschis ochii să vedem o realitate altfel, să analizăm şi să căutăm „nod în papură”.

Ne doare, Ştefane! Ne doare pe toţi plecarea ta. Ne ascundem într-o lacrimă şi ne rugăm pentru tine. Rămas bun!

Raluca Polmolea – Bota