La moartea unui muschetar

S-a stins un prieten, un vechi și bun prieten! Dar ce este un prieten? DEX-ul ne spune că este o persoană de care suntem legați „printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune”. Definiția seacă este departe de a explica ce înseamnă un prieten, trecând peste miile de conexiuni, de sentimente, percepții și senzații trăite împreună de prieteni. Aici mă refer, fără îndoială, la prietenii adevărați. Fiecare dintre noi are prieteni , dar numai câțiva sunt prietenii adevărați, oamenii cu care vorbești simplu și direct, spunându-le ce ai pe suflet, oamenii pe care îi ajuți sau te ajută necondiționat atunci când unul dintre voi are nevoie de sprijin. Iar pentru mine, Ștefan – Piki cum îi spuneam noi, prietenii din copilărie – a fost un prieten adevărat.

Acum, când șocul veștii este înlocuit treptat de conștientizarea realității, te năpădesc o mulțime de amintiri care-ți picură în suflet un mix de sentimente: jale, nostalgie, nedumerire, revoltă. Într-o astfel de stare este foarte greu să scrii despre un prieten adevărat la timpul trecut, pentru că împreună cu prietenul tău se stinge și o parte din tine, din acele episoade ale vieții tale pe care le-ai trăit avându-l alături pe prietenul tău . El a fost parte componentă a spațiului și timpului acela și constituia una dintre legăturile tale către acele dimensiuni trăite împreună.

Probabil că mulți l-au cunoscut pe Ștefan ca persoană matură, dar eu când mă gândesc la el mi-l reprezint ca Piki, prietenul meu de la scara vecină, cu care hălăduiam, copii fiind, prin cartierul de blocuri nou construit la sfârșitul anilor 70. Și nu eram singuri, căci gașca de la bloc era mare: Gabi, Mihai, Alin, Radu, Nicu, Horațiu, Luci, Vali și mulți alții, al căror glas mă fac eu astăzi. În acele vremuri, citind cărțile copilăriei, ne pregăteam să salvăm lumea sub numele unor personaje din romanele cu muschetari ale lui Dumas. Și, în mod evident, având o ținută țanțoșă și un glas răsunător, cine ar fi putut intra mai bine în pielea lui Porthos, decât Piki. I se potrivea de minune rolul de uriaș cu suflet mare. După sărbătorile de iarnă, ne făceam spade din pomii de Crăciun și ne duelam, pentru apărarea onoarei reginei, cu oamenii maleficului Richelieu.

Anii au trecut și drumurile ne-au purtat spre alte zări, dar am rămas aceiași prieteni. Ne-am reîntâlnit, ca oameni maturi, odată cu revenirea sa de la București, unde lucrase în redacțiile unor ziare cunoscute. Experiența din Capitală îi schimbase întru totul viziunea și discursul. Inteligența sa nativă, capacitatea sa de analiză și sinteză fuseseră completate cu tehnicile de extragere și prelucrare a informației asimilate de la jurnaliști prestigioși. Avea un extraordinar simț al realității momentului, o capacitate deosebită de a surprinde esența fiecărui eveniment, de a găsi în noianul de informații „știrea” care contează. La toate acestea se adăuga un dezvoltat simț al umorului, ceea ce-i permitea să scrie pamflete tăioase. Am avut prilejul să-i văd aceste calități de jurnalist înnăscut și nu făcut, din postura de coleg, în primii ani de apariție a Glasului Hunedoarei, al doilea copil rămas acum orfan de creatorul său. Mai apoi, i-am urmărit cu atenție pozițiile jurnalistice. Deși nu eram întotdeauna de acord cu el, de cele mai multe ori îmi regăseam ideile și opiniile în editorialele sale. Acum, deși unii se vor bucura poate că nu le mai toarnă Ciocan „sare-n ochi”, eu rămân la părerea că Ștefan a rămas până la sfârșitul drumului un muschetar gata să scoată oricând spada pentru o lume mai bună. Acum, din păcate, nu pot să-ți mai spun „En Garde”!, ci doar rămas bun, prietene!

Cătălin Rișcuța