Minunea de 2.500 de metri de la Balşa (Galerie Foto)

Mada, un sat împrăştiat de Dumnezeu pe colinele situate undeva dincolo de Geoagiu, în comuna Balşa, pe la poalele Metaliferilor, se poate lăuda că are una dintre cele mai frumoase zone ale judeţului Hunedoara, şi chiar ale României: cheile săpate adânc în stâncă de apa Balşei. Sătenii le spun simplu „Cheile Măzii”, iar când îi întrebi cum arată, trag adânc aer în piept, după care încep să povestească purtând pe chip zâmbetul larg al unei mândrii locale nemărginite.

Ca să ajungi la Cheile Madei trebuie să iei drumul spre Geoagiu, treci de „oraşul-sat” spre staţiunea balneoclimaterică Geoagiu Băi dar nu te apuci să urci dealul, ci o iei la dreapta spre Balşa. După câţiva kilometri, din şoseaua asfaltată apuci pe drumul îngust, de ţară, care o ia la stânga spre satul Mada. Treci printre casele împrăştiate care-ncotro, te tot ţii de drumul apucat şi mergi înainte pentru că n-ai cum să greşeşti.

Ghidajul din curte

Drumul se înfundă în gardul bătut de ploaie şi de vânt al unei gospodării. Dacă nu nimereşti bine, întreabă pe cineva prin sat şi te va îndruma. Localnicii sunt obişnuiţi cu turiştii. De la gardul cel vechi poţi merge doar pe jos. Treci printr-o livadă cu pruni, apoi printr-o gospodărie veche, după care ajungi la „gura” sudică a cheilor. Aici este şi loc de campare, neoficial, pentru turiştii care vor să stea mai mult în zonă. În dreapta gospodăriei se face o cărare care urcă pe dealul abrupt spre „peştera zidită”. În zonă circulă multe legende despre acest loc. Se spune că fost folosită încă de pe vremea dacilor ca adăpost. Peştera are cel puţin patru galerii care se dezvoltă pe 545 de metri. Se poate intra, totuşi, în ea, dar numai târâş, printr-o gaură îngustă. Dacă nu sunteţi speologi amatori, sau dacă nu aveţi vreun specialist în domeniu cu voi, mai bine vă mulţumiţi doar cu plimbarea. Oricum, cheile sunt cele mai spectaculoase. Se pot parcurge doar dacă sunteţi dispuşi să intraţi în apă până la genunchi. Atenţie unde păşiţi pe porţiunile inundate, pentru că se prea poate să vă treziţi cu apa până la brâu. Oricum, primăvara şi toamna, o drumeţie pe chei e contraindicată pentru că, în aceste perioade, în unele locuri, apa ajunge şi la doi metri adâncime. Încă de la intrarea pe chei ai în stânga şi-n dreapta doi pereţi din calcar înalţi de peste 300 de metri, străpunşi de râul Balşei. În unele locuri apa de o limpezime rar întâlnită se adună liniştită lângă câte-un perete de piatră formând un mic lac în care sunt uşor de observat câte un păstrăv, un clean sau un rac zbătându-se să mai supravieţuiască o zi în lupta lor cu pescarii care-i necăjesc cu fel de fel de momeli.

Un loc batjocorit de PET-uri

Pe măsură ce înaintezi te convingi că nici acest obiectiv turistic de o frumuseţe rară n-a scăpat de blestematele de PET-uri şi alte gunoaie. Mulţi spun că n-ar fi aruncate de turişti, ci aduse de apa Balşei din satul care dă numele comunei. Aici lumea încă mai aruncă gunoi „la râu”. E drept însă că gunoaiele sunt mult mai puţine ca-n alte zone turistice şi, dacă reuşeşti să le ignori, urcând pe cursul apei ai parte de alte şi alte senzaţii greu de descris. Trebuie doar să fii atent pe unde păşeşti mai ales atunci când eşti nevoit să mergi prin apă pentru că unii bolovani sunt extrem de alunecoşi, iar zonele în care poţi să te afunzi inconfortabil de mult în apă sunt destule.

„Izvorul minunat”

Dacă intrarea pe chei să zicem că nu te-a impresionat prea mult, mai mult ca sigur că nu prea ai cum să nu scapi o exclamaţie, fie ea făcută doar în sinea ta, când mai urci pe cursul apei şi dai cu ochii de un colos de piatră care parcă pluteşte la suprafață. E mare, mare cât toate zilele. Aşa de mare încât aproape că acoperă tot cerul cu cenuşiul său de la bază (provocat de lumina aici slabă şi-n toiul zilei) şi cu strălucirea calcarelor sale de la vârf, acolo unde razele soarelui reuşesc să-şi câştige lupta. Imensitatea de stâncă te face să te simţi şi mai mic decât eşti pentru că are 100 de metri la bază şi cel puţin vreo 60 în înălţime. Şi e doar stâncă spălată de apă de milioane de ani încoace. Presupunând, prin absurd, că nici blocul de stâncă nu ţi-a provocat cine ştie ce trăiri interioare, „izbucul” de apă minerală pe care-l găseşti după încă vreo 10 minute de urcat prin apă ieşind dintr-un alt perete te câştigă de partea lui, mai ales dacă îndrăzneşti să-l guşti. Apa lui îţi potoleşte setea de la prima înghiţitură pişcându-te delicat de limbă. La „izvorul minunat” cheile se lărgesc formând un mic amfiteatru natural. Oricât ai vorbi de tare nu se aude niciun ecou, de parcă te-ai afla într-un studio de înregistrări. Iar seria surprizelor oferite de Cheile Madei nu se opreşte aici. Alte 5 minute de mers mai mult prin apa limpede, alte schimbări de decor. Pereţii de calcar se strâng din nou, lăsând apei doar vreo doi metri să-şi vadă de curgere. Uneori, enervat, râul se răzbună săpând în pereţii de stâncă mici grote în fel şi fel de forme. Apa venită de undeva de sus contribuie şi ea la „revanşă”. Un perete imens de calcar, este „ciuruit” liniar de găuri sfredelite de apa scursă de undeva de sus şi ieşită ca printr-o sită care-şi are găurile mari şi rotunde, cu diametrul de aproape un metru, aşezate pe doar două linii.

Lupta fără sfârşit

Dintr-o stâncă un arin creşte chinuit, înclinat. Crengile de la baza lui mângâie apa Balşei obligate de adierile de vânt. La câţiva metri mai în sus o mierlă îşi potoleşte setea apoi se aruncă toată în apa limpede ca să se răcorescă. Zboară repede la vederea „intruşilor” speriindu-le şi pe cele şapte raţe sălbatice care se odihneau la vreo 20 de metri mai în sus, ascunse după un picior de stâncă.  După vreo 45 de minute de mers te apropi de ultima porţiune a cheilor. Versanţii se mai îndepărtează unul de celălalt, iar urmele neplăcute ale civilizaţiei devin mai frecvente. Apa şi iarba încearcă să ascundă câte o cizmă de cauciuc, un sac de plastic sau o talpă de pantof. Doar un tub roz de fixativ de păr nu se dă bătut şi stă fixat între două pietre chiar în mijlocul râului. Încă puţin, ieşi din Chei şi dai cu ochii de acoperişurile caselor din satul Balşa. Abia atunci îţi dai seama că râul cu acelaşi nume s-a încăpăţânat din motive doar de el ştiute să nu urmeze cursul firesc al văii pe care se întinde, ci a dorit să-şi măsoare puterile cu un munte de calcar înalt de 300 de metri. Nu ştie nimeni exact cât a durat lupta. Se cunosc doar câştigătorul, râul Balşa, şi minunatul rezultat al victoriei: Cheile Madei.

Rezervaţie fără stăpân

Cheile Madei au o lungime totală de 2,4 kilometri şi sunt rezultatul străpungerii versantului vestict al Pleşei Mari (712 metri) de către Valea Balşei. Versantul stâng al cheilor este dominat de vârful Dosu (684 metri), culmea acestuia oferind una dintre cele mai frumoase privelişti asupra Munţilor Metaliferi. La ieşirea din chei exista, la începutul veacului, un zăgaz care abătea o parte din apă spre o moară aflată în apropiere. Cheile Măzii au fost declarate ca rezervaţie naturală în 1979 de tip mixt, zona protejată întinzându-se pe 10 hectare. De câţiva ani, obiectivul natural a rămas fără custode. Asociaţia de Turism şi Ecologie „Trascău Corp” a renunţat la custodie din motive financiare şi logistice. La fel a procedat şi în cazul Cheilor Glodului şi Cheilor Cibului (aflate nu departe de Mada). „Am fost nevoiţi să renunţăm la custodie pentru că erau pe teritoriul judeţului Hunedoara, noi activăm mai mult în Alba şi erau multe probleme legate de logistică şi finanţarea minimelor activităţi necesare acolo. Din păcate sunt probleme destul de grave de rezolvat acolo. De exemplu, acum vreo cinci ani, când am curăţat Cheile Madei de gunoaie, ţin minte că am adunat un camion întreg de PET-uri”, spune vicepreşedintele asociaţiei amintite, Paul Nechita.