Sare-n ochi

Nu numai bugetele locale și cel național sunt „pradă de război” la fiecare ciclu electoral, ci și rezervorul de funcții publice bine plătite în care sinecuriștii politici zac pe bani grei. Un exemplu recent dezvăluit de mass-media este cel al lui Nicolae Bogdan Codruț Stănescu, 41 de ani, director în Ministerul Economiei, care este plătit cu câte 3 salarii de stat pentru fiecare nume și prenume pe care-l deține, un total frumos de 12 salarii lunare. Pentru cei care mai aveți iluzii că politicienii lucrează în slujba voastră, vă anunț că băiatul câștigă anual 423.374 lei din salariu și indemnizații la stat, la care se mai adaugă o indemnizație de consilier al lui Bogdan Olteanu la BNR, care este ținută la secret. Trai, neneacă, pe banii contribuabilului.

Revenind la problema noastră, crearea prin Legea nr. 188/1999 a Corpului funcționarilor publici a mai tăiat din avântul invaziilor politice de după alegeri – în sensul că instituțiile statului n-au mai fost golite chiar atât de ușor, la fiecare patru ani, până la nivel de portar și femei de serviciu, să-și poată răsplăti politicienii lipitorii de afișe și să-și creeze propriul Corp al Donatorilor din Salariu pentru Binele Partidului. Asta nu înseamnă că nu s-au întâmplat și excese, cu oameni azvârliți afară din slujbă că nu mai corespundeau politic, care apoi s-au întors în Justiție împotriva abuzului și, după ani de șicane juridice, și-au văzut, sau nu, dreptatea la față. Oricum, despăgubirile nu le-au plătit din buzunarul lor abuzatorii, ci „Statul” din buzunarele noastre. Iar anii pierduți prin tribunale nimeni nu-i mai poate da înapoi.

Așa că fiecare șef politic peste oricare instituție a statului știe și are cum să-și strunească funcționarii – fie cu bâta, fie cu zăhărelul, fie alternând. Și să nu uităm de doza de reflex condiționat de spaimă (la unii), de slugărnicie (la alții), creată în zeci de ani de satrapie politică asupra instituțiilor statului, încă de pe vremea comuniștilor.

Îi auziți des și poate nu înțelegeți ce vor să spună politicienii când zic că pentru a se realiza cutare sau cutare obiectiv (economic, politic, nu contează), este nevoie de „voință politică”. Nu-i creditați ca fiind capabili (amabili) de bunăvoință când clamează această „voință politică”. Aceasta reprezintă, de fapt, impunerea voinței personale a ștabului de partid asupra sluguțelor care alcătuiesc partidul și o presiune asupra modului în care funcționarii publici din subordine trebuie (dar trebuie!) să interpreteze legile în favoarea a ceea ce ștabul de partid clamează că este „voință politică”.

Să vă explic de ce. Partidele funcționează și ele cu bani – care generează, din lipsa transparenței surselor de finanțare, trafic de influență. Din acest punct de vedere, trebuie să știți că partidele politice sunt principala sursă de corupție din România. „Ți-am dat” (în campanie), „dă-mi” (contracte, funcții, sinecuri economice) după ce ai câștigat – cam aceasta-i înțelegerea după care funcționează la ora actuală aceste partide. Decidenții partidelor „sponsorizează” cu funcții și posturi. Ori nu întotdeauna mulțumirea deplină a „sponsorilor” se poate face respectând întocmai și la timp legea. Așa că intervine „voința politică”, care-i obligă pe funcționarii publici să facă balet printre legi – căci, dacă nu știți, v-o zic eu, în general este plin Codul Penal de definiții ale unor acte de „voință politică”.