Va obţine România măcar o medalie la Rio?

După evoluţiile din primele zile ale sportivilor noştri la Jocurile Olimpice, întrebarea din titlu e cât se poate de îndreptăţită, iar îngrijorarea implicită e mare. Dacă nu cumva Mergea şi Tecău au reuşit ieri o victorie în semifinala de dublu masculin de la tenis, speranţele noastre în ce priveşte medaliile olimpice sunt din ce în ce mai firave.

Singurele care au fost până acum într-adevăr aproape de podium au fost judocanele Andreea Chiţu şi mai ales Corina Căprioriu, cărora le-au lipsit literalmente câteva secunde pentru a obţine măcar medaliile de bronz. În rest, deziluziile sau, în unele cazuri, confirmarea superiorităţii adversarilor ne-au adus cu picioarele pe pământ în ceea ce priveşte situaţia reală a sportului românesc la ora actuală.

Eşecuri în serie la discipline în care aveam speranţe

A fost mai întâi eşecul scrimerelor la individual, în primul rând cel al Anei-Maria Popescu (fostă Brânză), eliminată în optimi, dar şi al Simonei Gherman şi Simonei Pop, care au capotat încă din primele tururi. Să spunem totuşi că fetele mai au încă şansa unei medalii în proba pe echipe. La tir, campionul olimpic de la Londra 2012, Alin Moldoveanu (care a fost prezent la Rio graţie unui wild-card, el nereuşind să se califice la Jocurile Olimpice), nu a prins nici măcar finala probei, fiind eliminat în calificări.

La tenis de masă nu puteam avea pretenţii reale la individual, Elizabeta Samara şi Daniela Dodean având parte de o tragere la sorţi absolut „imposibilă”, cu adversare din China şi Japonia (iar la această disciplină este problematic dacă sportivii din afara Asiei vor reuşi să ia vreo medalie!). Păstrăm aici mai mult iluzii decât speranţe la echipe, pentru că una este să domini tenisul de masă în Europa şi cu totul alta să dai piept la Mondiale şi Olimpiade cu asiaticii.

Canotajul românesc, altă dată numit „fabrică de medalii”, oferă la aceste Jocuri spectacolul trist al unor echipaje care trag din greu pentru recalificări (abia) în semifinale. Gimnastica, tot în aceeaşi situaţie, contează doar pe câte o prezenţă în finalele la aparate, prin aceeaşi omniprezenţi veterani Marian Drăgulescu (la sărituri, nu şi la sol) şi Cătălina Ponor (la bârnă, dar nici ea şi la sol).

Cel puţin jenant s-a prezentat echipa de handbal feminin, „bronz” la Mondialul de anul trecut, care deşi a fost ridicată în slăvi de presa română (poate prea mult), aici la Rio a deziluzionat total. A fost mai întâi înfrângerea cu Angola, neaşteptată de nimeni din lumea handbalului, apoi dezastrul cu Brazilia, care le-a zdrobit pur şi simplu pe fetele noastre. Dacă nu se întâmplă nişte minuni în serie, adică victorii cu Muntenegru, Spania şi Norvegia (şi sunt slabe şanse), atunci România va pleca acasă încă din faza grupelor.

Regres vizibil în numărul de medalii

Cifrele seci de la ultimele cinci ediţii ale Jocurilor Olimpice confirmă, din păcare, declinul tot mai accentuat al sportului românesc.

La Sydney, în 2000 (când preşedinte al Comitetului Olimpic Român era Ion Ţiriac, un om nu doar cunoscător al fenomenului sportiv, ci practic inventatorul managementului sportiv modern), România a obţinut 26 de medalii, dintre care 11 de aur. Patru ani mai târziu, la Atena, am avut un bilanţ de 19 medalii, dintre care 8 de aur. La Beijing, în 2008, România a coborât la un total de numai opt medalii, dintre care totuşi patru au adus titluri olimpice, iar la Londra în 2012 am avut nouă medalii, însă doar două titluri olimpice.

Ce va fi acum la Rio rămâne să vedem, dar bilanţul de la Londra sau Beijing pare departe, iar cele de la Atena şi Sydney sunt deja de neatins.