Sare-n ochi
Cu şi fără Europa
Ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană a adus pe plaiurile mioritice o avalanşă de păreri, după cum cei care le-au emis erau din start în tabăra pro sau contra Uniunii. Am văzut şi comentarii lucide – iar cei cu cea mai clară viziune au spus „nu ştim, e prea devreme să estimăm toate efectele încă de acum”, ceea ce până la urmă e o dovadă de înţelepciune – şi păreri alături cu drumul, de la catastroficele „va fi un dezastru, UE se va destrăma” sau „Marea Britanie va intra în faliment”, până la hiperoptimistul „e vremea ca România să profite de ieşirea Marii Britanii din UE” (cum şi în ce fel, asta nu a mai spus-o respectivul).
Până la urmă, întregul substrat al comentariilor a ţinut, măcar în subconştient, dacă nu de-a dreptul, de felul în care vede fiecare modul în care va fi afectată România. Pentru că nu trăim sub un clopot de sticlă şi izolaţi de restul lumii, cum a vrut să experimenteze Ceauşescu, ci tot ce se întâmplă nu numai în Europa, lângă noi, ci şi în lume, ne afectează mai mult sau mai puţin. Ne afectează dacă China sau India coboară preţul oţelului, dacă arabii scumpesc petrolul şi ruşii gazul, ne afectează dacă Ucraina sau Canada produc mai mult sau mai puţin grâu şi aşa mai departe. Sigur că ne afectează şi faptul că Marea Britanie, a treia ţară ca PIB din Uniunea Europeană după Germania şi Franţa, nu va mai contribui cu bani (mulţi!) la fondurile UE, de unde România s-a obişnuit să primească subvenţii şi investiţii.
Pentru că, din păcate, românii, şi mai ales conducătorii lor politici, s-au dedat să vadă în Europa occidentală, în speţă UE, nu un partener economic şi politic, ci un uger de muls fonduri pentru orice. Nu se mai poate face nimic în România, vezi Doamne, dacă nu avem la dispoziţie fonduri europene: nu mai putem construi singuri un drum, un pod, nişte case, iar practic tot ce ţine de infrastructură vrem să se facă doar pe bani europeni. Accesarea de fonduri europene a ajuns un sport naţional, începând de la Guvern şi până la autorităţile judeţene şi locale, ceea ce nu este un lucru rău în sine, însă duce la ceva extrem de periculos. Dacă neglijăm orice altă modalitate de a merge mai departe cu economia autohtonă şi ajungem să contăm exclusiv doar pe mâna întinsă către bogaţii Europei, ca să ne numere mărunţişul necesar pentru încă un kilometru de autostradă, pentru încă un calculator şi un program la firmă, pentru irigarea a încă unui hectar de teren, atunci înseamnă că am ajuns într-o fundătură. Unde ne-am vârât singuri, de bună voie, fără să ne împingă nimeni acolo.
Oameni buni, haideţi să învăţăm să ne descurcăm şi singuri! Pentru că nu e doar trist, e de-a dreptul ridicol să ajungă ştire de interes în presă faptul că nişte oameni cărora inundaţiile le-au luat podul din sat nu au mai aşteptat să vină Europa să le facă altul, ci şi-au construit singuri unul. Adică cel mai normal lucru cu putinţă devine anormal la noi, atunci când aşteptăm totul mură în gură de la UE.
