Sare-n ochi

Una dintre marile probleme ale învățământului românesc, ca de altfel a întregii societăți, este lipsa de modele. Toate domeniile sociale sau economice sunt afectate de această lipsă a unor repere de valoare și morală. Dar în învățământ situația este cu atât mai gravă cu cât dascălii ar trebui să fie, la rândul lor, repere atât pentru generațiile de profesori care le succed la catedră, cât mai ales pentru generațiile de elevi pe care îi scot de pe băncile școlilor. În învățământul românesc au acces prea puțini profesori cu vocație, prea puțini pedagogi și mult prea mulți indivizi slabi, care nu au fost capabili de altceva și și-au asigurat un loc călduț, prost plătit dar sigur, de unde să iasă la pensie. Frustrările acumulate de-a lungul timpului se revarsă acum peste ultimele generații de copii, peste colegii mai tineri și chiar peste elevii pe care îi pregătesc în particular. Profesorii aceștia, ramoliți și frustrați de eşecurile din tinerețe, sunt de fapt cancerul învățământului românesc. Pentru că vor să fie dumnezei atât pentru elevi, cât și pentru colegii lor mai tineri. Și în calitate de dumnezei au impresia că li se cuvine orice și au dreptul să facă orice. Au dreptul chiar să se joace cu destinele copiilor, cu cariera colegilor care nu vor să se integreze sistemului rigid, conservator, de îndobitocire a tinerilor. Acești „dumnezei” ratați își arogă merite și calități mincinoase, se cred responsabili pentru reușitele (puține și personale) ale unor elevi deștepți, pe care au avut norocul și privilegiul să-i persecute prin școli. Pentru că acestei categorii de „dumnezei” ai învățământului românesc nu le plac elevii deștepți. Le plac doar cei docili. Acei copii pe care pot să-i modeleze după dorința lor. Acei copii care nu au voie să își exprime propriile opinii, care nu au voie să emită păreri fie ele chiar și argumentate. Supușii de mâine ai statului autocrat sunt crescuți în „răsadnițele” acestor cancere ale învățământului. Dar frustrările lor nu sunt „ostoite” doar cu un comportament plin de ură față de tot ce iese din tiparele imbecile impuse sub pretextul unor false teorii pedagogice. Frustrările lor merg până acolo încât, de multe ori, au fost semnalate cazuri de relații neprincipiale între această categorie de profesori și eleve. Acele eleve prostuțe și docile, modelate exact așa cum, acești „dumnezei” și-ar dori să fie toți copiii. Atât de docile încât acceptă chiar și o relație „epidermică” cu libidinosul „dumnezeu” de la catedră. Și oricât de incredibil ar fi pentru oamenii normali și de bună credință, sunt mulți asemenea dezaxați prin școlile din România. Unii dintre aceștia, deja pensionari, continuă să fie modele pentru mai tinerii lor colegi și continuă să spele creierele tinerilor în sesiuni de meditații private. În care tot dumnezei se cred, chiar dacă nu mai sunt chiar atât de slab plătiți cum îi remunera sistemul, ba mai mult impun ei tariful. Cu asemenea monștri ca modele în sistemul de învățământ, ce perspective au copiii care pășesc acum pe treptele școlilor. Ce garanție are un copil că în 12 ani cât va sta în școală nu va da peste un asemenea „dumnezeu” al învățământului. Suficient ca să-i distrugă personalitatea și sistemul de referință unui copil. Oricât de buni ar fi ceilalți dascăli, un asemenea individ va reuși să terorizeze, mai ales un copil deștept. Va reuși să-l scoată de pe făgașul evoluției sale normale, poate chiar să-i distrugă viitorul. Pentru că la un moment dat, cu zeci de ani în urmă, un individ frustrat, incapabil să facă ceva constructiv, s-a ascuns într-un sistem care i-a asigurat liniștea până la pensie. Se impune „secularizarea” învățământului în fața acestor „dumnezei” cu inimă de lut. Se impune stabilirea unor criterii moderne de performanță a dascălilor, care să elimine aceste personaje de la catedră.