Sare-n ochi.
În studenţie, când încercau vreo cucerire cu ştaif, unii mergeau la întâlniri cu costum împrumutat de la vreun coleg de cameră mai înstărit. De la căminul arabilor puteai lua şi o cravată cu înflorituri, iar pantofii îi înecai în cremă de ghete ungurească sau sârbească. La final, corul de chibiţi te aştepta cu beri iar tu, semi-acneicul, făceai pe Casanova, exagerând cât se putea fiecare atingere. Plus: de obicei „cucerita” era localnică, iar tu erai ăla din provincie, semi-sălbaticul boem, fericitul care nu trebuia să dea explicaţii acasă că a ajuns după miezul nopţii. Aşa a pornit şi Iohannis către Cotroceni: Blaga i-a dat un costum, Predoiu o cravată, iar partidul i-a decontat savarina şi Cico. La ce s-a văzut până acum, cred că lansarea candidatului dreptei e un act ratat. Pare că miza nu mai e câştigarea Cotroceniului, ci un concurs între pretendenţii de dreapta: care să ajungă în finală cu Ponta? Iar Iohannis, în afara pedigreeului alemand, nu pare în stare să articuleze chestiuni ferme. S-a mulat rapid pe atitudini lipsite de esenţă, face din echivoc măsură electorală.
E obligat la efortul de a-şi convinge proprii membri de partid sau e joc de aşteptare, în direct la tv? A câştigat întru totul sprijinul PDL şi al PNL? În afara mizei că ar exista stânga şi dreapta şi a presupunerii că unii ar vota împotriva celorlalţi, nu văd raţiunea pentru care sibianul nostru refuză să articuleze un program, adică: în economie priorităţile sunt x,y,z – la fel în agricultură, sănătate, educaţie, cultură sau politică socială. Un exemplu: în locul unui DA sau NU în chestiunea gazelor de şist, poate era mai bine o discuţie despre modelul norvegian: în 1973, au descoperit petrol şi, în locul vânzării către companii străine, a investit statul. Timp de zece ani, toate încasările au fost folosite pentru amortizarea investiţiilor, apoi banii au fost contabilizaţi într-un fond naţional de prosperitate: în 2009, valoarea fondului era de 310 miliarde de euro, cu un venit trimestrial de 39 de miliarde de euro. Cam asta e definiţia gândirii pe termen mediu şi lung – e drept, prin Norvegia nu curge Dâmboviţa… Apoi: nu am aflat dacă asistenţa socială va mai fi vârful de lance al României, nu am aflat dacă va continua vânzarea pământului arabil către străini (10% e vândut deja), nici dacă statului îi va veni mintea la cap şi va investi şi în cultură şi cercetare. Sigur, se poate spune că preşedintelui îi lipsesc competenţele executive, dar acelaşi preşedinte poate formata societatea în aspiraţiile ei. Una peste alta, ca votant de dreapta, aşteptam ceva în plus de la Iohannis – măcar să-mi spună că vor reîncepe marile investiţii, iar şomerii de azi vor avea o alternativă onestă pe şantierele autostrăzilor sau ale spitalelor regionale – şi nu trai pe taxele mele: ceva concret. Sau să-mi spună că banii vor rămâne acolo unde se munceşte pentru banii ăia. Sau că pentru pământul nelucrat impozitele se însutesc, na. Sau-sau-sau: că în ţara asta sunt atâtea de făcut, încât ar trebui să importăm braţe de muncă – dacă am vrea să facem ceva într-adevăr.
Să mă duc la vot numai şi numai ca să votez împotriva candidatului socialist nu mă încălzeşte defel – ani la rând am fost obligat să votez răul cel mai mic: şi ţara asta a devenit din ce în ce mai mică şi mai rea cu noi, chibiţii: ca o cravată de împrumut, lesă sau poate ştreang.
