glasul-hd.ro Web analytics

Editorial

Sare-n ochi

Ceauşescu nu a murit. El s-a spart doar în mii de bucăţi şi s-a împrăştiat prin ţară. An de an suntem martorii unor evenimente care aduc aminte de vremurile când „cel mai iubit fiu al poporului” era aproape sanctificat, şi toţi îi aduceau prinosul lor de recunoştinţă. Colindători de pe întinsul patriei se deplasau atunci la Bucureşti şi-i colindau „conducătorului cu nume de epocă”.
Comunismul a reuşit să transforme obiceiurile de iarnă, legate de credinţă, familie şi gospodărie, într-o formă de manifestare a cultului personalităţii dictatorului. După 23 de ani de la căderea regimului comunist, pe la instituţiile publice se mai perindă încă cetele de colindători.
Directorii de şcoli care au rămas tributari gândirii comuniste îşi obligă elevii să-i colinde pe capii judeţului. Pe la Prefectură, Consiliul Judeţean sau primării, cu câteva zile înainte de Crăciun, încep să vină cete de colindători, frumos îmbrăcaţi şi cu repertoriul bine învăţat. De multe ori şefii instituţiilor nici nu catadicsesc să-i bage în seamă pe copiii care pierd ore importante din cursurile de la şcoală ca să bifeze o acţiune ce-l va păstra probabil în funcţie pe domnul director (fost şi încă tovarăş de nădejde).
Anul acesta parcă mai mult decât în alţi ani fenomenul colindatului pe la instituţiile publice a luat amploare. Până şi primarii din comune au constituit ad-hoc cete de colindători şi s-au deplasat la centrul judeţului să-i colinde pe şefii care le împart bugetul „cel de toate zilele”.
Departe de semnificaţia etnografică a colindatului, manifestările de slugărnicie şi linguşire ale organizatorilor colindelor oficiale ne duc cu 23 de ani înapoi, cu atât mai mult cu cât şefilor le şi plac asemenea manifestări de simpatie. Şi atunci să nu ne mire că de Crăciun sunt oameni care mai au şi alte emoţii decât cele legate de Naşterea Domnului – anume nostalgii pentru moartea Tovarăşului.
Cei ce deplâng cu lacrimi de crocodil sfârşitul meritat al dictatorului se împart în două mari categorii sociale: cei care şi-au pierdut privilegiile de clasă conducătoare, fără să îşi poată face loc în niciun partid politic după Revoluţie, şi cei – mai mulţi – care au fost şi au rămas săraci înainte şi după ’89. Aceştia din urmă nu s-au adaptat deloc la o societate mult mai competitivă, din toate punctele de vedere, decât cea în care au crescut.
Din acest punct de vedere, regretul lor după Ceauşescu e sincer. Cât este, însă, de justificat? E simplu să spui că cei care regretă comunismul şi pe Ceauşescu sunt „spălaţi pe creier”. În bună măsură, afirmaţia chiar are acoperire: când de mic copil ţi se repetă obsesiv că trăieşti în cea mai bună orânduire posibilă – cea comunistă, când eşti bombardat cu „realizări măreţe” într-o mass-media aservită sută la sută regimului, când ţi se retează orice mijloc de informare din lumea reală, când totul îţi vine raţionalizat şi planificat „de sus”, când eşti învăţat să iei de bun tot ce ţi se spune de către „Fratele cel mare” şi eşti descurajat prin toate metodele să gândeşti singur – atunci, într-adevăr, creierul poate da rateuri şi să ajungi să îl regreţi pe „Odiosul”.
Manifestările celor care duc dorul spectacolelor omagiale sunt un reflex păstrat cu sfinţenie undeva în adâncul creierului şi scos la lumină cu complicitatea celor care ne conduc acum. Că mult le mai place şi lor să fie sorcoviţi şi periaţi!

Vezi și

Close