Sare-n ochi

Valul de ură revărsat, în principal de dincolo de Carpați,  peste Transilvania, demonstrează că românii nu cunosc și nu sunt pregătiți să accepte istoria acestei regiuni. Realitățile de aici, după un mileniu de conviețuire cu maghiarii, cu sașii, cu șvabii, sârbii, rutenii, slovacii etc., depășesc puterea de înțelegere a românilor din fostul regat, îndoctrinați cu idei naționaliste și fără cultura necesară pentru a înțelege istoria. De cealaltă parte, ungurii, din zonele cu populație preponderent maghiară, sunt la fel de reticenți în a accepta realitatea istorică. De a accepta faptul că de 100 de ani „vatra” în care trăiesc de câteva secole aparține României și ca cetățeni români au și ei anumite obligații așa cum au și drepturi. Viața are în Transilvania mult mai multe nuanțe de gri, decât alb sau negru. Pentru că aici oamenii au învățat să trăiască împreună, să se iubească și să se respecte indiferent de etnie sau religie. Aici prejudecățile nu există, nici complexe de inferioritate legate de apartenență etnică sau istorie. Aici sunt doar multe, foarte multe familii mixte, caracteristica unei regiuni multiculturale. Povestea care urmează am găsit-o în arhiva personală. Am scris-o cu câțiva ani în urmă. Dar, din păcate, se actualizează în fiecare an, din cauza minții înfierbântate a unor indivizi care vor să dezbine în numele unirii.

Povestea începe într-o școală generală, undeva în Transilvania. Micuțul Ioan sau Ianos, nici el nu știe exact care-i este numele corect, stă singur în bancă în timp ce grupuri, grupuri, colegii săi zburdă în curtea școlii. Ar vrea și el să se joace cu ei, dar a renunțat de mult să mai încerce să se apropie de vreunul din cele două cete care povestesc voios. Una în limba română, iar cealaltă în ungurește.
Ioan se mulțumește doar să privească cerul albastru pe care câțiva nori de vată zburdă undeva spre apus. Soarele îi încălzește în egală măsură și pe unguri și pe români. Și atunci el de ce nu poate să se joace cu ungurii și românii la un loc? Cu voința și dorința de joacă a unui copil sănătos face o ultimă încercare. Se apropie de grupul de prichindei care povestesc amintiri din vacanță în limba română. Încearcă și el să spună ceva. Pleacă de aici „bozgore”! Îl repede un băiat mai înalt, care se vede că este liderul copiilor.
Ion pleacă trist, sperând că celălalt grup va fi mai prietenos față de el. „Te bűdős oláh, mit keresel it?” (Român împuțit, ce cauți aici?) este propoziţia cu care îl întâmpină pe Ion copiii maghiari. Ion sau Ianos, nici el nu mai știe exact cum e corect, se retrage singur în banca sa, încercând să caute, cu mintea de copil, răspunsuri la întrebări la care nici oamenii mari nu pot să răspundă.
A crezut că soarele îi încălzește la fel și pe maghiari, și pe români. Și atunci ce au toți cu el? De ce copiii care vorbesc ungurește, limba lui maternă, nu vor să-l primească între ei la joacă? De ce gașca de la bloc, cu care se poate înțelege minunat în limba română, așa cum vorbește acasă cu tatăl său, îl strigă „bozgore”? Grele întrebări pentru un copil!
Mama și tata se iubesc, se înțeleg de minune. Bunica din partea tatălui, la care îi place atât de mult să-și petreacă vacanțele, l-a învățat atâtea povești frumoase despre Feți-Frumoși şi Ilene Cosânzene. Dar cât de liniștit era somnul și atunci când adormea cu poveștile spuse de mama despre János Vitez sau Ludas Maty. Toate basmele erau frumoase! Pentru că în basme nu contează dacă ești ungur sau român. Din păcate, numai în basme!

Ionică trăiește peste tot în Transilvania. El este o victimă colaterală a unor interese meschine, politice și economice. Ionică nu are nevoie de autonomie! El are nevoie de prieteni, de cât mai mulți prieteni, indiferent că aceștia vorbesc cu el ungurește sau românește.
Se întreabă oare vreun politician care apără interesele ungurilor sau un fanatic naționalist român ce este în sufletul lui Ionică? Al cui e oare Ionică? Merită oare Ionică, un copil sănătos, născut în Transilvania, să poarte până la bătrânețe în suflet „stigmatul” apartenenței la două etnii?
Aceste întrebări nu și le pune încă pruncul dezorientat născut din mamă unguroaică și tată român. Dar nu și le pun nici „pruncii” cei mari, politicienii care se joacă pe uriașe table de șah cu sufletele câtorva sute de mii de oameni ce au „păcătuit” prin faptul că și-au găsit jumătatea în cealaltă etnie.
Ionică nu are nicio vină! Dar și el are dreptul să se joace, să se bucure și să iubească. Inima sa nu bate nici românește, nici ungurește, iar sufletul său cunoaște o singură limbă, a inocenței. Iubiți-l pe Ionică! Pentru că dragostea e ca soarele, îi încălzește la fel și pe unguri, și pe români.