Sare-n ochi

Lumea este din ce în ce mai isterică, și cu cât se înmulțesc publicațiile online cu atât goana după senzațional devine mai acerbă. Nu mai contează acuratețea unei știri, ci doar numărul de accesări mai face diferența între publicații și jurnaliști. Lumea începe să se înece în spațiul virtual și în propria-i răutate  manifestată într-o lume fără reguli. Libertatea de exprimare pe Internet devine o iluzie transformată pe zi ce trece într-o aberație. Ultima bombă media a fost declanșată de o tragedie fără margini a unui tată care și-a pierdut copilul. Nu cred că pentru un om normal există o durere mai mare decât să-ţi privești neputincios copilul înghițit de o avalanșă. Ai da orice să fii tu în locul lui, dar muntele cere câteodată sacrificii și nu ține cont de vârstă sau experiență. Doi copii, pasionați de alpinism și munte, au fost jertfele pe care le-a luat Retezatul. Părinții lor, prietenii, montaniarzii, lumea în general nu vor înțelege niciodată de ce ei și nu altcineva. Circumstanțe se pot găsi cu duiumul. Și atenuante și agravante. Răspunsul e unul singur: așa a fost să fie!

Accidentul este tragic privit din exterior și de-a dreptul dramatic pentru părinții celor doi copii. Pentru tatăl micuței alpiniste Dor Geta Popescu nu cred că există o durere mai mare. Și cu toate astea, românii isterizați se întrec în a-l acuza pe acesta de tragedia petrecută. Oameni care, probabil, nu au atins în viața lor o stâncă din zona alpină își dau cu părerea despre tragedie din știrile la fel de isterizante privite la televizor sau rostogolite pe Internet. Acei „pantofari” care se mișcă cu mașina până la Bușteni și de acolo, cel mult, cu telecabina pe Babele ca să-și facă selfie și să se laude apoi pe Facebook că au fost „la munte” s-au trezit deodată experți în alpinism și ascensiuni montane și aruncă cu pietre spre un om deja dărâmat.  Un om care a plătit cel mai mare preț pentru pasiunea sa pe care a încercat să le-o insufle și fiicelor lui.  Chiar trebuie să îndure acel om avalanșa de răutăți din partea românilor isterici, doar pentru că o avalanșă de zăpadă i-a răpit ceea ce probabil avea mai de preț în viața lui? Cred că mergem mult prea departe în a-i judeca pe cei de lângă noi pe baza unor informații precare. Cred că empatia cu semenii noștri este alterată de comunicarea pe rețelele online. Pe Internet nu poți să simți vibrația din glasul sfâșiat de durere al unui tată și nici nu poți să-i vezi lacrimile care-i brăzdează chipul. Pe Internet fiecare are piatra din dotare cu care poate să arunce, să zdrobească inimi și așa frânte.

Am umblat mult prin Retezat și iarna și vara. Am prins furtuni, am prins zăpezi și am văzut, e drept că nu de aproape, avalanșe impresionante. Orice montaniard care se aventurează în brațele dragostei sale, muntele, poate să-i cadă jertfă.  În fața naturii dezlănțuite, vârsta, experiența și echipamentul sunt irelevante. Suntem atât de mici în fața muntelui, încât nici nu contăm când „el” vrea ceva. Doar cei care merg pe cărările sale înțeleg acest lucru. Iar cei care stau la televizor sau la calculator și comentează și pentru jurnaliștii isterici din București trebuie să înțeleagă că acolo sus, pe munte, se întâmplă și lucruri pentru care nimeni, absolut nimeni nu este vinovat. Ele se întâmplă, pur și simplu, pentru că așa vrea „muntele” sau poate Dumnezeu.