Sare-n ochi

Textul de mai jos conține cuvinte obscene, rugăm persoanele sensibile să nu-l citească.

Ce doi prieteni se întâlniră undeva în fața bisericii încă neterminată din Parcul Opera. „Ce faci, mă, pulă? Nu te-am mai văzut de un car de ani. Să ți-o trag prin guriță, că nu mai știi să dai un semn!?” Celălalt s-a îndreptat spre primul, vizibil încântat de întâlnirea cu un vechi prieten: „Sugi pula, cocalarule! Am fost plecat în Anglia, de câteva zile m-am întors”. Cei doi au dat mâna, s-au îmbrățișat și au plecat spre prima terasă, că nu era să refuze o invitație de genul: „Hai, bă, pulă, futu-te-n cur pe măta, să lingem o bere!” În drum, spre cârciumă, nu au uitat, când au ajuns în fața bisericii, să-și facă evlavioși câte o cruce mare, mare, de tot, aproape la concurență cu clopotul patriarhului Daniel.

Discuția pe care am relatat-o „abrupt” de fidel a avut loc ieri, este cât se poate de autentică, dar, din păcate, reprezentativă pentru poporul român. Nu cred că mai există în lumea asta un popor care să-și manifeste simpatia, prietenia, chiar dragostea prin înjurături și cuvinte triviale. Românul înjură cu voluptate. O înjurătură cât mai obscenă poate să țină loc de „bună ziua”, „mă bucur să te văd”, „îmi pare bine să te întâlnesc”. Cu cât înjurătura este mai licențioasă, cu atât prietenia dintre interlocutori este mai strânsă sau gradul de rudenie mai apropiat. Ce fel de popor creștin este acela care asociază, în repetate rânduri, numele lui Dumnezeu unor activități sexuale, făcând din „Creator” un adevărat „playboy”, pentru ca apoi cu adâncă evlavie să-și facă cruci peste cruci în fața fiecărei biserici sau a fiecărei troițe pe care o întâlnește în cale. Nici cei mai mari antropologi nu cred că au explicație pentru această voluptate cu care înjură românii și mai ales pentru modul trivial de relaționare între prieteni.

Nici partea feminină nu scapă de apelativele obscene, și ceea ce este de-a dreptul șocant, multe femei folosesc înjurăturile și cuvintele triviale cu aceeași voluptate cu care o fac bărbații. Cuvântul „pizdă”, cu diversele sale diminutive „pizdulice”, „pizdel”, „puță” sunt aproape sinonime ale cuvântului femeie, definind de obicei soția, prietena, colega de birou, șefa sau subalterna. Am întâlnit numeroase tinere „alintate” de iubiții lor cu apelativele „puță”, „puțiș”, „pizdel”, pe care nu le considerau deloc jignitoare, ba chiar erau încântate de „dragostea” manifestată, prin exprimare, de partener.

Să țină acest mod obscen de comunicare și relaționare inter-umană de specificul național sau este doar o formă de manifestare a unui popor din ce în ce mai lipsit de educație și de valori morale? Parcă bunicii noștri nu înjurau cu atâta voluptate și dacă o făceau, nu defineau prin înjurături altceva decât mânie, supărare, frustrare. În niciun caz în cultura românească veche, în comportamentul bunicilor noștri, nu întâlnim înjurătura ca salut, ca binețe, ca expresie a prieteniei dintre doi oameni. Aceste forme de manifestare sunt relativ noi și fac parte din procesul de „țiganizare” a României. Și când vorbesc despre „țiganizare” nu mă refer la cultura țiganilor, ci la devierea comportamentului românilor spre incultură, spre vulgaritate, spre o nepăsarea față de semeni și chiar față de propriile valori, tradiții sau credințe. Distrugerea tuturor reperelor morale și promovarea unor valori culturale îndoielnice sau mult prea ermetice pentru a fi înțelese, vor face din români un popor care se deplasează spre periferia lumii civilizate. Vedem asta zi de zi, prin gunoaiele aruncate la întâmplare, prin comportamentul violent în trafic, prin lipsa de respect față de cele mai elementare norme de comportament social, prin limbajul și comportamentul agresiv în viața de zi cu zi. Nici biserica nu pare a fi o soluție pentru repunerea valorilor culturale și morale pe făgașul normal, pentru că prin comportamentul lor, clericii se apropie mai mult de „vulg” decât de Dumnezeu, interpretând într-o manieră atât de originală „Sfintele Scripturi”, încât putem vorbi despre o adevărată „manelizare” a credinței.

O discuție deschisă și cinstită a fiecărui român cu sine, o copiere a comportamentului pe care compatrioții noștri sunt siliți să îl adopte atunci când, trăind în Occident, sunt obligați să se integreze valorilor lumii civilizate, ar fi o primă soluție să ieșim din zona subculturii, a civilizației de „șatră”. Pentru ca apoi să ne manifestăm mult trâmbițatul patriotism, încercând în primul rând să ne schimbăm noi înșine și odată cu autoeducația, să schimbăm valorile pe care se clădește România.