Sare-n ochi

Suntem în  săptămâna comemorărilor, a întrebărilor retorice, a răspunsurilor fără întrebări și a eroilor cu revoluția furată. De 27 de ani, criminalii se întorc la locul faptei să depună coroane în memoria victimelor. Lumânările nu sunt suficient de puternice să străpungă întunericul din mintea românilor. Pe ici pe acolo, presa scoate la lumină povestea  unui tânăr de 27 de ani care și-a pierdut părintele în ’89 împușcat ori de armata lui  Ceaușescu, ori de „teroriștii” inventați de Iliescu ca să-și legitimeze lovitura de stat. De 26 de ani, poveștile despre Revoluția din 1989 nu mai interesează aproape pe nimeni și cu atât mai puțin pe nostalgicii care plâng după Ceaușescu ca după un mare patriot, sau pe tinerii care nici nu-și pot închipui viața fără televizor, internet, filme 3D, benzină la discreție, băuturi fine, coca cola, gumă de mestecat și alte asemenea „cuceriri” ale Revoluției din Decembrie. După 27 de ani se prefigurează tot mai clar că victimele Revoluției din Decembrie 1989 au cam murit degeaba și că mișcările de protest anticomunist nu au fost confiscate doar de Iliescu și gașca lui coordonată de la Moscova, ci și de cei care au stat atunci cuminți în case, privind la televizor „filmul” cu figurație de „unică folosință”.

Revoluția lor, a nostalgicilor, a criminalilor de atunci, a „telespectatorilor” a învins. După 27 de ani de asediu asupra bunului simț, asupra culturii naționale, asupra educației, asupra economiei, au câștigat. În gesturi cinice și inutile mai ridică un parastas la monumentele ridicate în memoria propriilor lor victime, confiscând astfel și ceea ce mai rămăsese curat în idealul celor care au ieșit pe străzile din Timișoara, Cluj, Sibiu sau  Brașov împotriva regimului comunist. După 27 de ani, nu numai că nu este clar ce s-a petrecut în acele zile tulburi, nu numai că principalul „artizan” al evenimentelor sângeroase, Ion Iliescu, este încă în libertate, dar ocupă și funcția de „Președinte de Onoare” al partidului care tocmai a câștigat într-o manieră zdrobitoare alegerile parlamentare. Răspuns mai clar la întrebarea, dacă eroii din ’89 au murit degeaba, nu există. Da! Au murit degeaba! Idealurile care i-au scos din case în fața gloanțelor „glorioasei armate române” au fost spulberate odată cu prima rafală trasă de armata care jurase să-și apere poporul. Schimbarea la față a României a fost clădită pe două minciuni. Dar pe minciună, ca pe nisip,nu se poate clădi nimic durabil, nimic solid, nimic bun.

În Timișoara, Cluj, Sibiu, București, chiar și Hunedoara, au murit oameni uciși de Armata Română aflată în acele momente ori sub comanda lui Nicolae Ceaușescu,ori sub cea a lui Ion Iliescu. Cine a avut interesul să ascundă adevărul? Cine a avut interesul și de ce să disculpe o instituție fundamentală a statului? Instituția plătită să apere cetățenii nu să-i împuște pentru singurul motiv că și-au dorit libertate. De 27 de ani Armata Română are uniforma pătată cu sângele poporului român. Doar că în opinia lui Iliescu și a urmașilor săi, poporul este doar turma de votanți care din patru în patru ani le  legitimează jaful și crima. De 27 de ani câteva familii, câțiva copii pentru care tata sau mama este doar un monument funerar, sau care au amintiri prea vagi despre părintele ucis de gloanțele armatei române, caută în zadar adevărul. Primesc în schimb coroane de flori, discursuri cinice și minciuni, cât mai multe minciuni.

O a doua mare minciună pe care s-a construit „noua Românie” este procesul celor doi dictatori. Ca și deculpabilizarea Armatei Române, simulacrul de proces  pe care ar fi trebuit să se construiască „statul de drept” din România a avut același sens: Legitimarea loviturii de stat dată de agenții Moscovei cu ajutorul lui Ion Iliescu și a celorlalți agenți care pregăteau debarcarea lui Ceaușescu. Un proces adevărat, așa cum ar fi trebuit  să se desfășoare într-o țară care tocmai își dorea să intre pe un făgaș democratic, într-o țară care se dorea „stat de drept” ar fi însemnat demascarea agenților sovietici care l-au înlăturat de la putere pe Ceaușescu. Demascarea celor care nu din patriotism au încercat să răstoarne un regim nedemocratic, ci din setea de putere și interese străine României. Cum de altfel de 27 de ani acționează ei, sau urmașii lor din aceleași rațiuni. Până la urmă, un regim născut din minciună nu poate oferi altceva decât minciună.