Sare-n ochi

Aici nu este vorba despre astăzi sau mâine, și nici măcar despre următorii patru ani. Aici este vorba despre o generație care se presupune a fi cel puțin rațională. Ea ar trebui să fie în stare să se vindece singură, să se autoeduce, să producă ceva valoros pentru devenirea sa ulterioară – iar asta numai din punctul de vedere al supraviețuirii. Ar fi redundant să mai amintim despre o evoluție propriu-zisă în contextul dat. Însă, revenind la această generație, care astăzi face mai mult sau mai puțin umbră pământului, ar fi de menționat, totuși, o calitate de necontestat pe care o posedă: ciripitul.

Bulevarde, străzi, ulițe, toate răsună de ciripeli în stânga și-n dreapta. Din când în când, la vreme de patru sau cinci ani, toate urechile din țară se ascut, ca pentru o zi, toate părerile acestor oameni… ciripitori, să fie luate în seamă, ascultate într-un fel. Ce să vezi atunci? Micuții se rușinează, bagă capul în pământ și șoptesc „nu, eu nu votez, pe mine nu mă reprezintă nimeni”. Și rămân astfel cu capul plecat toată ziua, până când urnele se închid și atunci se trezesc ca din visare. „Vai, ne-au furat țara!” Și încep să ciripească din nou, mai învolburat, mai agitat, aruncându-și ochii peste cap mai sus ca niciodată. Dacă întâlnesc vreun om cu ștampilă proaspăt lipită în buletin, „Domnule, să-ți explic EU cum stă treaba aici… toți e hoți, niciunu’ nu e bun. Hai, mai bine du-te acasă.” Sau tac și bagă ochii în pământ.

Dincolo de asumarea unor rezultate dezastruoase pentru unii și de vis pentru alții, există îndemnuri la împăcare, la vigilență, la acceptare, adică puțină liniște aici, pe străzi. Sunt rugăminți care îndeamnă la mai puțină blamare, să nu mai căutăm vinovați pentru una sau alta. Să fim puțin mai cumpătați în vorbe și în gânduri. Mă rog, să păstrăm puțin tăcerea. Să continuăm să fim la fel de ignoranți, needucați, speriați de civism. Poate până peste patru ani crește limita vârstei de vot undeva pe la 50-60 de ani. Să scăpăm de o grijă că noi oricum nu ne împăcăm bine cu ștampila. Poate așa nu ne mai arată fraierii ăia cu degetul că suntem stupizi că n-am votat, că nu înțelegem democrația, sau că abia a trecut un sfert de secol de când au murit oameni pe capete ca noi, prețioșii copii ai democrației, să ne exercităm rostul în societate. Oameni oricum vor fi, dacă nu, se cheamă întăriri din subteranul teleormănean, nu aici e problema. De fapt, atât timp cât nu există o marjă minimă de validare a parlamentarelor, nu avem nicio problemă. Norocul nostru că n-a fost un referendum dacă vrem Parlament ori ba, că atunci n-ar fi trecut și-ar fi rămas dl Iohannis singur în gospodărie.

Aș fi avut îndrăzneala să cred că primul vot va însemna ceva, și nu în sensul în care să pun ștampila pe partidul majoritar. Voiam să simt că „democrația” care m-a crescut mă va lua de mână și mă va duce până la secția de votare să-mi arate ce face un responsabil cetățean. N-a fost nimeni, iar în secție bătea vântul, la fel și pe listele cu semnăturile celor care au votat. Nereprezentarea parlamentară pe care o resimt astăzi rezidă de fapt în absența celor care m-au învățat „democrație” de la urne. Eu am fost singură – o cantitate neglijabilă, la o scară mai mare – dar țara s-a făcut roșie de furie.

Așadar, ciripitori, privighetori, dragi, acum ce se întâmplă? Ce ar fi dezirabil ca un viitor plătitor de taxe să facă? Să bage capul în pământ, să tacă, ori să caute să găsească acea civilizație românească admirabilă, sublimă, cu desăvârșire absentă între noi? Și dacă vom vedea și-un singur cap care să  miște a încuviințare, vom învăța să ciripim până ce vom acoperi toate sunetele de prisos din țară – poate vor obosi și poate vor tăcea ele, și nu noi. Până atunci, popor demn de condamnat încununează-te cu propriul condamnat! Îl merităm.