Sare în ochi

1 Decembrie nu este despre România. Cel puțin, nu despre România de acum. 1 Decembrie e despre lacrimile pe care nu le poți stăpâni când Andre Rieu, Gheorghe Zamfir și zeci de tineri români  cântă folclorul nostru la Maastricht. Este revolta pe care o ai în fața străinilor, care îți vorbesc de rău compatrioții doar pentru că niște țigani se dau români. Este bucuria cu care urci pe munții la poalele cărora ai crescut. Este emoția cu care calci în fosta ta clasă de liceu sau fluturașii pe care-i simți în stomac când te întâlnești cu o pensionară cu zâmbet larg și ochi senini căreia cândva îi spuneai, „diriga”. 1 Decembrie este înainte de toate despre sentimente, despre familie, despre viitorul copilului tău, despre părinți, colegi, cinste, educație, valori, cultură națională, orașul natal. 1 Decembrie înseamnă emoție, înseamnă suflet. Și poate după toate acestea, influențat de o propagandă naționalistă, de o educație fals patriotică, Întâi Decembrie poate fi și despre România. Cu toate că toate valorile enumerate mai sus, pe care le simt în suflet, în fața cărora mă închin în fiecare zi, și pentru care mă rog în fiecare seară ar fi putut fi oriunde în lumea asta. Dacă erau în Zimbabwe sau în Țara de Foc, tot ele erau primordiale și tot la ele îmi raportam existența. Dar pentru că familia, prietenii, foștii colegi, foștii profesori, munții, râurile copacii în care mă cățăram în copilărie, sunt întâmplător, acum pe teritoriul României, Întâi Decembrie a devenit, puțin, foarte puțin România.

Îmi iubesc patria! Paradoxal pentru cei care fac din patriotism o cocardă pe care odată pe an și-o pun în piept la parada de 1 Decembrie. Doar că față de ei o definesc altfel. Îmi iubesc și mama. Foarte mult îmi iubesc mama! Dar de ziua ei nu ies în stradă să o aclam, să le spun tuturor că o iubesc, să îi pun poza în piept și să le cer verișorilor, unchilor, mătușilor să facă la fel. Mama are acolo, în sufletul meu un colț al ei. Așa au toate valorile pe care consider că merită să le port în suflet. Așa definesc eu patria! Nu ca pe un spațiu geografic desenat pe hartă de mâinile tremurânde din cauza vodcii, a wiskeyului și a bolii ale lui Stalin, Churchill și Roosevelt, ci ca un buchet de valori morale, culturale, sentimentale cărora mă închin și pe care le respect.

În al treilea rând, 1 Decembrie e despre istorie. O istorie trucată, furată și ascunsă bine de aproape 100 de ani. O istorie din care Transilvania a fost aproape ștearsă, în care valorile ardelenești sunt atât de slab reprezentate încât pare scrisă de cuceritori pentru cuceriți. În loc să fie despre multiculturalism, despre buna înțelegere dintre etnii, despre respectul față de vecinul care vorbește altă limbă, despre colegul care se închină în altă biserică, despre fericirea de a trăi bogați într-o țară bogată, despre identitatea regională a ardelenilor, 1 Decembrie este despre „treceți batalioane române Carpații”. Și nici măcar cântecul acela nu este pus într-un context real, ci unul mincinos. Pentru că batalioanele la care se referă cântecul au trecut Carpații în 1919, ca armată de ocupație, după momentul 1 Decembrie 1918. Nu ca armată eliberatoare. Pentru că, în 1918, România capitula în fața trupelor austriece și germane și semna rușinoasa pace de la București. De unde armată de eliberare? De unde atâtea batalioane care să treacă în marș triumfal Carpații?

1 Decembrie este, așadar, despre valori. Despre valorile pe care fiecare om care pretinde că este patriot trebuie să le apere. Despre valorile, adunate întâmplător între niște granițe, pentru unii geografice, pentru alții sufletești. Primii își arată demonstrativ patriotismul, pentru ca apoi să-și bată joc de tot ceea ce este cu adevărat valoros în țara lor. A doua categorie nu-și afișează dragostea de țară la tot pasul, nu-și pune cocarde tricolore și nici nu se ia de gât cu vecinul pentru că vrea să-și vorbească limba maternă.  Dar respectă valorile, respectă omenia și, nu în ultimul rând, respectă România. Aia din suflet, nu din atlasul geografic.