Sare in ochi
Înverşunarea liderilor USL faţă de Traian Băsescu mi s-a părut de multe ori inexplicabilă şi exagerată, cu atât mai mult cu cât trăim într-o ţară unde “o mână spală pe alta şi amândouă obrazul”. Nici Iliescu, contestat de zeci de mii de demonstranţi în Piaţa Universităţii, nici Emil Constantinescu, învins după doar un mandat de “sistem”, nu au fost atât de vehement atacaţi şi terfeliţi în mod abject de către opozanţii lor politici. De unde ura asta faţă de Traian Băsescu? Ce interese majore a încurcat fostul căpitan de navă ca să obţină o astfel de reacţie violentă din partea liderilor USL? Istoria porneşte de undeva de la începutul secolului trecut, când “Băse” nici măcar nu era născut. În România comuniştii nu au avut prea mulţi adepţi şi de aceea şi-au trimis agenţi de influenţă, care să recruteze membrii de partid pe care apoi îi şcoleau şi îi îndoctrinau în URSS. Odată îndoctrinaţi cu ideile comuniste, agenţii erau trimişi înapoi în ţară şi deveneau liderii partidului care avea să distrugă România după război. De fapt principala misiune a Kominterniştilor era tocmai distrugerea României şi subordonarea acesteia Moscovei. Un astfel de agent al Kominternului a fost Alexandru Iliescu, tatăl viitorului preşedinte “emanat” al României, Ion Ilici Iliescu, la rândul său un lider de marcă al Partidului Comunist Român. În aceeaşi perioadă istorică, în care Alexandru Iliescu “lupta” în ilegalitate să subjuge România intereselor URSS, un evreu de origine maghiară Ernõ Neuländer era racolat la rândul său de Komintern şi trimis în Spania să conducă brigăzile internaţionale comuniste din Războiul Civil. După debarcarea lui Franco, revine în România ca lider comunist cunoscut sub numele de Valter Roman. Partidul îi dă mai multe însărcinări, în special pe linie militară şi de securitate – poliţie politică. Fiul său, Petre Roman, avea să fie Premierul “emanat” al României după 1989.
Ajungem aşadar în 22 decembrie 1989, momentul în care URSS se satură de Nicolae Ceauşescu şi cere o schimbare în România, aşa cum în prealabil se schimbaseră toţi şefii de stat comunişti în Europa de est. Deodată în balconul Comitetului Central al PCR şi la Televiziune apar două personaje. Este vorba de Ion Ilici Iliescu şi Petre Roman, doi fii de lideri comunişti, pentru care şi laptele supt de la mame avea culoare roşie. Două personaje care aveau legături – demonstrate ulterior – cu serviciile secrete de la Moscova. Lucrurile păreau simple. Oamenii agreaţi de Kremlin urmau să pună mâna pe putere, iar România rămânea o ţară în sfera de influenţă a gigantului slav de la răsărit. Au apărut însă partidele istorice, opoziţia tinerilor, mişcări ample de protest. Europa începea să-şi dea seama despre falsa revoluţie dintr-o ţară care îşi nimicea practic opoziţia democratică. Iliescu avea nevoie de o opoziţie “constructivă”. A inventat PD-ul şi l-a pus pe Petre Roman să-l conducă. A rupt practic FSN în două aripi, dintre care una să fie la putere şi cealaltă să reprezinte opoziţia democratică, pe care o pretindea Europa. Astfel că “privatizarea” începută de Petre Roman în urma căreia a fost distrusă întreaga economie românescă a fost dusă la bun sfârşit de PDSR, partidul fidel lui Ion Iliescu. S-a născut în acel moment actuala clasă politică, care a distrus industria României şi a pus pe butuci agricultura. În contextul destrămării URSS, în scurt timp, clasa politică care trebuia să conducă România a rămas fără stăpân, şi au subordonat ţara exclusiv propriilor interese. Fără opoziţie politică le-a fost foarte uşor să facă acest lucru.
O persoană le-a încurcat însă socotelile. Un fost marinar, Traian Băsescu, cu pleoapa căzută şi cu o şuviţă caraghioasă dar fără origini Kominterniste, a pus mâna pe Partidul Democrat şi a început cu adevărat să facă opoziţie în România. Nu i-a ieşit din prima! Partidele istorice se mişcau prea lent pentru ritmul marinarului, iar Emil Constantinescu era şantajabil şi slab. Până la urmă Băsescu a reuşit să pună mâna pe putere, şi să încurce rău afacerile politicienilor de toate culorile care transformaseră România într-o ţară împărţită în “feude”. Mai de voie, mai de nevoie, baronii PD au jucat aşa cum cânta Băsescu, chiar dacă scrâşneau din dinţi. Cu Băsescu la Cotroceni, justiţia a început să funcţioneze iar reformele au început să câştige în substanţă.
De aici pornesc problemele pe care le are PDL în momentul de faţă. Partidul nu mai reprezintă nimic. Vasile Blaga, lup bătrân, care a participat şi el la mascarada ruperii FSN din 1991, are evident sarcina de a readuce PD-L la remorca urmaşilor lui Iliescu. De aici şi ideea de “opoziţie constructivă”. Probabil că o să-i şi reuşească. Asta va însemna practic sfârşitul portocaliilor. În mod natural România va avea nevoie de putere şi opoziţie. Măcar pentru a mima de ochii lumii democraţia. Şi ce-a mai bună strategie va fi cea experimentată deja. Adică “împrăştierea”! PSD va rămâne probabil la putere, iar PNL va trece în opoziţie. O opoziţie de formă în spatele căreia justiţia va fi din nou redusă la tăcere şi România va fi din nou mulsă de cercurile de interese din jurul ambelor partide.
Iar Parlamentul va fi o Mare şi Fericită Adunare Naţională.
