Pe urmele comorilor, la Săcărâmb (Galerie Foto)

Ascuns în craterului unui vulcan ce s-a stins de mii de ani, Săcărâmbul adăposteşte şi acum urme ale trecutului. Cândva aici, la doar 20 de kilometri de Deva, era adevăratul „El Dorado” al Europei, locul în care toată lumea venea să se îmbrace în aur.

Lucrurile au fost însă ordonate de dominaţia Imperiului Habsburgic, de respectul pentru Împărăteasa Maria Tereza şi de umilinţa celor veniţi aici la muncă de prin toate colţurile continentului. Acum satul se numeşte Săcărâmb, de la localnicii care cu aproape 300 de ani în urmă se îndemnau unul pe celălalt „să cărăm, să cărăm piatră lucitoare ca să facem avere”. Pietre lucitoare nu se mai caută. Ungurii, nemţii, italienii, slovacii şi chiar românii au plecat, mai ales după al Doilea Război Mondial. Astăzi, unii localnici au revenit, iar lor li s-au alăturat şi „vinituri”, persoane a căror singură legătură cu locul este simplul fapt că le place la nebunie aici.

Transformarea ultimilor 20 ani

Săcărâmb este acum un sat de vacanţă. Ca să ajungi aici trebuie să treci prin Certej, apoi nu mergi înainte spre Hondol, ci faci dreapta pe un drum care urcă din ce în ce mai abrupt. Nimic din liniştea satului de acum nu duce cu gândul spre tumultul de altădată, spre sutele de care cu boi care duceau cel mai bogat minereu care s-a găsit vreodată în Europa, spre miile de oameni care sfredeleau măruntaiele munţilor doar cu ciocanul şi cu dalta, spre sutele de meşteri care-şi duceau traiul ajutându-i pe mineri să trăiască şi să muncească mai bine, prin obiectele pe care le confecţionau. Doar cronicile scrise cu zeci şi sute de ani în urmă, evidenţele administrative de prin muzee şi câteva fotografii de epocă arată o localitate foarte bine dezvoltată.

La biserica trăsnită

Locul din care Săcărâmbul se vede cel mai bine este culmea pe care încă se mai află ruinele unei biserici. Ai două variante: ori o urci de undeva de jos, din vatra satului, ori mergi pe drum mai în sus, cu maşina, şi încerci să o găseşti coborând spre Vest, printre garduri ce par să strângă cât pot de tare drumeagurile înclinate. De aici îţi poţi imagina foarte uşor cum arăta „oraşul de munte” care-n urmă cu 100 de ani avea de două ori mai mulţi locuitori decât Deva de la acea vreme. Dacă ai norocul să şi întâlneşti vreun bătrân al locului care să şi aibă vreme de poveşti, îţi va spune cum, cu vreo 300 de ani în urmă, un porcar din Nojag a ajuns în zonă cu porcii de care avea grijă, porcii au râmat în pământ şi aşa au dat peste… aur. „Descoperirea” a ajuns apoi la Viena, iar nobilii de acolo au spus atunci că nu mai văzuseră aur atât de frumos. De aici până la apariţia minelor n-a mai fost decât un pas.

Istoria aurului de Săcârâmb

Cu 10 – 20 de ani în urmă, minerii pensionaţi de la Săcărâmb povesteau că, de exemplu, în 1946, dintr-o tonă de minereu se scoteau şi câte 4 kilograme de aur pur. Către finele anilor ’70 se mai scotea doar câte un gram pe tonă, iar la mijlocul anilor ’80 minele s-au închis. Exploatarea aurului de la Săcărâmb a fost extrem de intensă. Pe o arie relativ mică se află nu mai puţin de cinci guri de mină. Galeriile se întind pe sub toate dealurile din zonă. Una dintre ele se vede  şi acum chiar în centrul fostului oraş de munte.

Bogăţii pe un kilometru pătrat

Săcărâmb era, din punct de vedere etnic, un conglomerat, o amestecătură de români, maghiari, saşi, secui, slovaci, polonezi, cehi şi italieni. Toţi trăiau şi munceau într-un perimetru de numai un kilometru pătrat, arie delimitată la nord de Dealul Sarcău, la Sud de Dealul Maria, la Est de Culmea Bisericii, lar la vest de Colţul cu Cruce şi Zuckerhut. Ultimele două au fiecare câte o poveste. Colţul cu Cruce este de fapt un deal la bazele căruia s-a exploatat unul dintre primele zăcăminte de aur găsite în zonă. Fiind foarte bine delimitat, pe vârful dealului unul dintre meşterii italieni cioplitori în piatră a amplasat o cruce mare, astfel încât forţele Divine să-i ajute pe oamenii care munceau la baza dealului să răbească atunci când le era mai greu şi să-i ferească de necazuri. Zuckerhut a primit acest nume după bucăţile nemţeşti de zahăr în formă de pălărie aduse la magazinele din oraşul de munte.

Bonus: Pădurea de argint

De la „biserica trăsnită”, trebuie să urci până pe culmea estică, să regăseşti drumul care duce spre ieşirea răsăriteană din sat şi să-l urmezi, la pas, preţ de vreo 15 minute. Imediat după ce, undeva pe stânga, dai peste o adăpătoare trebuie să cauţi, pe aceeaşi parte o cărare printre tufişuri. Este cărarea care te duce spre „pădurea de argint”. Urcuşul până la un chioşc amenajat în pădure e cam greu dar, când ţi se face mai sete, înainte de ultima pantă spre chioşcul amintit, găseşti un izvor amenajat în secolul al XlX-lea în cinstea împăratului Franz Joseph, care vizitase zona de mai multe ori în acea perioadă. Odată ajuns aici nu mai încape urmă de îndoială că te afli în „pădurea de argint”. E vorba despre o pădure de fag, însă un soi de fag diferit, cu scoarţa extrem de deschisă la culoare. Un repaos de măcar 30 de minute în chioşcul din pădurea de argint te va face să te simți excelent.