Excursie la barajul de trei ori mai mare decât piramida lui Kheops

Cine vrea un weekend rupt de tot ce înseamnă „urban” merge în Retezat. Aţi putea crede că  Retezatul este doar pentru montaniarzii împătimiţi care stau foarte bine la capitolul „condiţie fizică”.  „Glasul Hunedoarei” vă propune un altfel de traseu prin cei mai frumoşi munţi din România. Acesta trece pe la cel mai mare baraj din anrocamente din Europa şi 80 la sută din lungimea lui poate fi parcursă cu maşina.

Ca să ajungi la barajul de la Gura Apelor, căci despre el este vorba, trebuie să treci prin Ţara Haţegului. Odată ajuns aici ori pui mâna pe hartă, ori întrebi localnicii cum ajungi la Brazi, punctul din care se intră apoi pe valea Râului Mare. Zona e, puţin spus, frumoasă. Dacă n-ar fi stâlpii de înaltă tensiune (semn al existenţei unei amenajări energetice) totul ar fi perfect. Pot fi însă ignoraţi, mai ales că drumul din ce în ce mai sinuos, vilele şi pensiunile din ce în ce mai multe şi culmile din ce în ce mai înalte îţi distrag atenţia.

Cazare lângă Râul Mare

Pensiunile de pe vale s-au înmulţit de la an la an aşa că, în vara asta, chiar ai de unde alege o cazare la un preţ rezonabil şi în condiţii foarte bune. Preţurile pleacă de la 80 de lei şi ajung la 150 de lei, pe cameră, pe noapte, în cazul pensiunilor care au săli de fitness şi piscine încălzite. E nevoie de apă încălzită aici, pentru că rareori pe Valea Râului Mare temperaturile trec de 30 de grade şi asta doar câteva ore, la amiază. Râul este, probabil, unul dintre cele mai reci din ţară. Din zona pensiunilor până sus, la Gura Apelor, mai sunt undeva între 10 şi 15 kilometri. Drumul e asfaltat, dar pe ultima porţiune nu se prezintă foarte bine. Totuşi, cine merge având grijă la gropi şi la bolovanii care mai cad de pe versanţi şi ajung pe carosabil nu are probleme.

Un singur cuvânt: imens

Barajul se vede cum „înfundă” valea în faţă de la câţiva kilometri înainte de a ajunge lângă el. Când ajungi la 400 de metri de el imensitatea formată din anrocamente aproape că te lasă mut de uimire. Ca să ajungi pe dig trebuie să apuci pe drumul din dreapta, care şerpuieşte un kilometru şi mai bine până sus. Treci barajul şi găseşti destul loc să-ţi laşi maşina, pentru că priveliştile te obligă să faci asta. Acumularea de apă care se ramifică printre munţi, pădurile aproape neatinse şi crestele mai mereu înzăpezite te determină să-ţi mulţumeşti pentru ideea de a veni aici, chiar şi doar pentru o oră sau două. La fel de spectaculoasă este şi priveliştea din aval de baraj. Dacă ai rău de înălţime, nu te apleca peste balustradă! Nu de alta, dar digul are 168 de metri înălţime.

Pe drum de munte

De la baraj mai ai de mers încă vreo 20 de kilometri până la Poiana Pelegii, unul dintre cele mai populare locuri de campare din Retezat. Drumul e de pământ, dar se prezintă destul de bine. Nu trec 10 minute de mers cu maşina, căci te trezeşti trecând pe lângă brazi bătrâni de sute de ani. Aproape de Poiana Pelegii există o parcare în care încap vreo 30 de maşini. Nu-ţi imagina un loc asfaltat, marcat şi păzit de cineva care să vină să-ţi ceară bani. Din aşa-zisa parcare, excursia continuă pe jos. Abia acum simţi cu adevărat c-ai venit la munte. Treci puntea de lemn de peste râu, urci vreo 200 de metri şi-ai ajuns în poiană. Ar fi bine să treci pe la punctul de permanenţă al Salvamontului, ca să ţi se spună ce ai şi ce nu ai voie să faci aici. În mod sigur, nu ai voie să faci foc, pentru că eşti în Parcul Naţional Retezat.

Spre cel mai mare lac glaciar

Tot la punctul Salvamont e bine să raportezi şi dacă ai de gând să urci până la lacul Bucura. Ei vor verifica peste trei ore dacă ai ajuns sau nu sus, cu ajutorul colegilor de la refugiul Salvamont de la Bucura. E un traseu de doar două-trei ore, relativ uşor de parcurs în comparaţie cu altele din Retezat. Obligatoriu trebuie să ai la tine o pelerină, pentru că oricând un nor poatre s-apară de după culme şi-n doar un minut să te trezeşti că nu mai eşti încălzit de soare, ci udat leoarcă de un duş rece al muntelui. Nu se urcă la Bucura fără bocanci şi fără o haină groasă, indiferent cât de cald ar fi jos, pe vale. Odată ajuns lângă lac, golul alpin ţi se dezvăluie-n toată splendoarea lui. Fă o pauză de 30 de minute – o oră, şi, dacă mai ai timp, urcă şi până-n Şaua Bucurei. Durează 20 de minute, însă de aici poţi vedea o altă privelişte cum n-ai văzut niciunde: Ţara Haţegului privită de la peste 2000 de metri înălţime.

Poveşti de la Gura Apelor

Acumularea de la Gura Apelor a fost proiectată „pe repede-nainte” faţă de ritmul în care se fac acum proiecte de o asemenea anvergură. Prima linie pe planşă a fost trasă în 1974, iar ultima în 1975. Imediat au început şi lucrările. Barajul efectiv a înghiţit un volum de piatră de trei ori mai mare decât cel al Piramidei lui Kheops, are 10 metri lăţime la coronament şi vreo 400 de metri la bază. Este cel mai mare dig din anrocamente aşezate pe un miez de argilă din Europa. Pe când lucrările au ajuns aproape de final, s-a constatat şi o gravă greşeală de concepţie: pe versantul stâng (în sensul de curgere a apei), format din şisturi, se infiltra foarte multă apă din lac, sporindu-se astfel riscul unor ample alunecări de teren. 20 de ani la rând constructorii au „injectat” betoane în zonă. A apărut astfel şi o glumă conform căreia, lângă baraj se injectează betoane, iar la 10 kilometri mai în jos betoanele reapar sub forma unor case de vacanţă. În 1999, la 300 de metri mai în jos de digul efectiv s-a produs un fenomen până acum unic în România: o rupere de nori a provocat un torent atât de puternic pe versantul din stânga, torent care a spulberat două dintre cele trei clădiri ale coloniei muncitoreşti. 13 persoane au murit atunci. În acel moment, specialişti în domeniu spun că barajul a salvat de la dezastru toată Ţara Haţegului, pentru că, într-un interval de doar o oră, în lac s-au acumulat 30 de milioane de metri cubi de apă. Şi atunci, dar şi acum, activiştii de mediu îl consideră o adevărată crimă împotriva naturii.