glasul-hd.ro Web analytics

Editorial

Dragă Ștefan,

Nici nu mai știu când ne-am cunoscut. Încerc să-mi amintesc, dar acum pur și simplu nu pot. Nici nu știu dacă o să fiu în stare să scriu ceva inteligibil. Cuvintele refuză să mă asculte! Te distrează asta, știu! Ceva te mai amuză în mod clar – ai văzut cum te laudă toți?! Ce zici de treaba asta?! Eu n-o s-o fac. Dacă mă gândesc bine chiar îmi vine să te cert. Și de data asta a ieșit cum ai vrut. Doar știi că asta enerva pe toată lumea. Porneau în discuție cu părerea lor și plecau cu a ta în 99 la sută dintre cazuri. Și erai și cârcotaș. Îți plăcea să te joci cu mințile lor, recunoaște! Aveai talentul ăsta. Pe mine mă enervai, nu ți-am zis niciodată, dar și asta îți plăcea. Mă enervai pentru că doar oamenii deștepți mă enervează. Îmi amintesc de o emisiune. Erau amândoi invitații Anei Barb. Vorbeam despre monarhie. Erai monarhist. Erai de acord cu ceea ce spuneam, dar te-ai găsit să mă contrazici. M-am uitat contrariată la tine. Te-am văzut că și chicoteai. „De ăsta îmi ești?!”, mi-am zis. Și m-am prins în jocul tău. În pauză, ai zis cu seninătate: „Doar nu vrei să se plictisească lumea? Hai să vorbim în contradictoriu în continuare. Vrei?”. Nu, n-am vrut, pentru că nu aveam chef să fiu de acord cu tine.

N-am fost ceea ce înseamnă pentru mine cuvântul prieteni. Ba chiar am avut multe de comentat unul la adresa celuilalt. Știi că nu pot să devin ipocrită acum. Așa sunt oamenii, bârfesc, au invidii și în unele situații sunt nedrepți. Sunt sigură că te-am nedreptățit în multe situații. Da, și chiar te-am bârfit. Un lucru nu am putut să-l spun niciodată – că scrii prost! Nu, Ștefan, ești, nu pot să scriu ai fost, printre puținii jurnaliști ale căror texte le-am citit cu plăcere și cu invidia că nu le-am scris eu. Adesea, m-ai făcut să zâmbesc citind. Era, acolo, în fiecare text ceva ce te făcea să îți pui întrebări. Acum…

Și acum mă enervezi pentru că mă faci să scriu haotic, ca să apuc să-ți spun cât mai multe. Îmi plăcea să te invit la emisiunile pe care le-am făcut o vreme la Hunedoara TV. Îmi lăsam o seară la două – trei săptămâni în care să te invit să povestim. Îmi făceam cadoul acesta: să vorbesc cu un om care a citit mai mult decât toți ceilalți invitații din luna respectivă la un loc. Acum sar de la una la alta. Îmi vine să râd când îmi amintesc cum spuneai că mulți colegi de-ai noștri au scris mai mult decât au citit.

Nu ne-am mai văzut o vreme îndelungată. Nici n-am mai prea vorbit, ocupați fiecare să trăiască. Ne-am mai trimis câte o înțepătură, am mai comentat fiecare, unul despre altul, așa-s oamenii, de ce am fi făcut noi excepție? Apoi, ți s-a făcut o nedreptate, o mizerie chiar. Știi tu despre ce e vorba, n-are rost să insist. Nu e nici locul și nu e nici momentul. La ce mai ajută? Sunt fericită că am reacționat. Când și lui Bogdan i s-a făcut o nedreptate, doar tu, Livia, Ciprian și Marcel ați ripostat. Poate că așa trebuia să se întâmple. Am câștigat un timp prețios. Am apucat să mai râdem împreună și pentru prima și ultima oară ne-am făcut destăinuiri. Adesea, singurele întrebări  erau: „Ina ce face? E bine? Dar fetița? Vai, vai, nici nu ai habar ce te așteaptă!”. Și treceam mai departe, grăbiți să ne întoarcem fiecare la ale noastre. Miercuri a fost altfel. Nici nu știu ce ne-a apucat. În 15 minute am vorbit cât n-am vorbit în toți anii aceștia. Despre familia, despre strămoșii tăi … Apoi, despre proiectul meu legat de Hunedoara de altădată.

„România e precum cartoful. Tot ce are mai bun e sub pământ. Nici Hunedoara nu face excepție”, asta mi-ai zis. Am râs amândoi. Binedispuși de conversație, am înregistrat emisiunea. Ultima ta emisiune! Am revăzut-o iar și iar. Dacă aș fi știut… Am vorbit despre moarte, Ștefan! Despre felul în care au înțeles politicienii să se comporte la moartea Doinei Cornea. Ne-am despărțit scurt, rapid. Ultima ta întrebare a fost: „Ce face Dan Bobouțanu la Hunedoara? E în regulă?”. „Lasă că povestim data viitoare. Doar nu vrei să stăm în mijlocul drumului și să povestim de astea? Hai, ne vedem! Pa.”. Și am plecat fiecare în treaba lui. De unde să fi știut că timpul tău era atât de scurt?!

Îți promit că data viitoare o să povestim mult despre ce s-a mai întâmplat pe aici, în lipsa ta, Ștefan!

Monalise

One Comment