glasul-hd.ro Web analytics

Editorial

Cronică sentimentală: Amintiri cu Moț

Că tot e „Glasul lui Ciocan”, e normal să îl regăsim și-n pagina de sport. Cu un mic amendament. De-a lungul anilor, Ștefan mi-a dat libertate maximă în ceea ce privește conținutul și modul în care e prezentat în pagina (sau paginile) de aici. După ce mi-a dat încrederea necesară, nu cred, sincer, să fi citit apăsat rândurile de aici. Și nu o spun la modul negativ, și nici pentru că nu s-ar fi priceput – al naibii moț, știa și sport! Și știa bine! – ci pentru că a avut încredere în tot ceea ce am redat aici. Ba mai mult, m-a și ajutat atunci când era cazul. Că așa era Ștefan!

Am luat parte, împreună, la multe meciuri. De fotbal, dar mai ales de handbal, unde în doar câteva minute, știa bine ce merge sau nu merge la echipa pe care o urmăream. Am învățat câte puțin și din asta. Și-așa am văzut, printre altele, un Oltchim aproape galactic la Deva, dar și la Sebeș, după ce Marian Muntean a decis să mute echipa în micul orășel din Alba. Firește, deplasările le făceam împreună. În principal, pentru că nu aveam permis, dar și pentru că lui Ștefan îi plăcea să conducă. Să conducă și să povestească. Am impresia că în mașină, alături de el, Bogdan și Traian, timpul se măsura altfel. Bine, asta și pentru că nu se grăbea aproape niciodată. Dar deplasările erau condimentate cu fel și fel de povești, apoi opriri în locuri importante. Și spre, dar mai ales după eveniment. Deplasările deveniseră o obișnuiță în sezonul în care FC Hunedoara se lupta pentru promovarea în liga secundă. De abia așteptam finalul de săptămână, când lăsam Deva în urmă și plecam spre cine știe ce urbe – mai mult sau mai puțin interesantă. Aproape toate deplasările le-am făcut cu Ștefan, în mare parte, în formația despre care v-am spus mai sus. Așa am ajuns, printre altele, la Zalău, Dej, Oradea, Chișineu-Criș, Galda de Jos, Turda, Pâncota sau Sighetu Marmației. Și-aproape toate au câte o poveste aparte.

Aproape 800 de kilometri, într-o zi

Episodul deplasării în locul unde se agață harta-n cui a rămas cu mine și-acum. Hunedorenii jucau cu Plimob, echipă care nu avea cum să le pună probleme, astfel că meciul în sine a căzut în plan secund. Am plecat din timp, dar am ajuns în buza meciului. Am oprit de „n” ori pe drum ca eu, sau Traian – fotograful nostru – să luăm aer proaspăt, pentru că aveam rău de mașină. Simțeam nevoia de a lua aer doar atunci când Ștefan era la volan. Iar cei ce l-au cunoscut știu bine. Ștefan avea un stil aparte de condus. Bogdan știe asta și râde și acum. Râdea și-atunci de noi. Firește, cu Ștefan alături, căruia nu-i păsa când îi spuneam că stilul său de șoferie e puțin… cam din topor. Ajunși la destinație, n-am luat calea stadionului. Și asta pentru că Ștefan ne-a promis o oprire la Muzeul Memorial din localitate. A fost o lecție de istorie, predată înainte, în timp și după. Atât de cei de acolo, dar mai ales de Ștefan. Lecție ce e cu noi și-acum. O păstrez încă vie. Alături de vizita la Cimitirul Vesel din Săpânța, loc în care am ajuns – da, ați ghicit – tot înaintea meciului. Am și-acum o cruce miniaturală acasă, cumpărată din locul în care Ștefan a luat un clop maramureșean pentru Iulia… Firește, am ajuns și la meci, dar vă spun cu mâna pe inimă că nici nu mai știu cu cât au câștigat băieții. Ce-a rămas cu noi e amintirea deplasării. Cu atât mai mult cu cât la întoarcere, de pe lângă Alba, am cotit-o pe drumul spre Câmpeni. De ce?! Ca să o salutăm pe colega noastră, Raluca – în Brad! Pentru că ăsta era Ștefan. Mereu neobosit, mereu spontan, mereu pus pe șotii. Am făcut aproape 800 de kilometri într-o zi, dar vă spun cu mâna pe inimă, că nu ne-am simțit obosiți. Bine, sunt sigur acum că, Codruța, fiica lui Traian, pe care o preluasem de pe drum (era studentă în Cluj), să se fi resimțit mai mult. După ce pe drumul de Câmpeni am oprit de „n” ori să ia aer. Da, Ștefane, stilul tău de șoferie…

Piroș, Pâncota, adio promovare!

Nu avem spațiu suficient să relatăm poveștile cu Ștefan. Cu asta sunt sigur că sunt de acord toți foștii colegi ai Moțului. Și, sincer, iertată-mi fie dorința de a le ține pe unele doar pentru mine. Drumul spre promovare al băieților de la FC Hunedoara mai avea o oprire, chiar aproape de final. La Pâncota. În podgorii. O victorie însemna liga secundă. Și alte sute de povești cu Ștefan – sunt convins! Dar n-a fost să fie! Meciul s-a încheiat cu o încăierare generală, pe teren și în afara lui. Un episod urât. Ștefan l-a simțit, trăit, altfel. Dincolo de zâmbetele de dinainte, Moțul a stat ore bune după ce se terminase meciul, la Arad, ajutând pe la spital (un jucător a fost transportat atunci la Județean), dând telefoane celor pe care îi cunoștea, aranjând lucrurile. Pentru că asta era el. Un munte de omenie, într-un trup atât de mic. La ce înfierbântat a fost atunci, cred că ar fi scris și cronica meciului, dacă n-aș fi fost eu. Dar, vedeți, și-atunci, ca și acum, mi-a dat frâu liber. „Scrie tot, așa cum ai văzut, așa cum a fost! Nu uita nimic, nu denatura nimic, în ciuda subiectivismului care te cuprinde!” Una din miile de lecții învățate de la el. Așa era Ștefan.

Povești, cu sutele

Iar povești ar fi cu sutele. Asemeni unui desen de tipul celui în care trebuie să unești punctele, poți desena imaginea lui Ștefan din ele. Nu uit când i-ai propus, în glumă!,  finanțatoarei clubului – după o înfrângere a băieților – să „bem” prima de victorie a lor. Ce festin a fost atunci! N-am băut, ci am mâncat bine, dar știu că am râs pe săturate. Și-ar mai tot fi, dar le ținem pentru noi. Bogdan, Traian, eu și colegii mei suntem egoiști, să știți! Ținem imaginea lui Ștefan doar pentru noi. Așa, o păstrăm, cât mai mult, nealterată, curată. Dar cu un regret. Ne pare rău că n-am fost cu tine, Moțule, în cea mai lungă deplasare. Adună tu poveștile noi, ține zâmbetele „la păstrare”, pentru când ne-om revedea. Să vezi atunci ce o ieși! Dar, să știi, nu te lăsăm pe tine să conduci. Tu stai și povestește doar!

Claudiu SAV