glasul-hd.ro Web analytics

Editorial

De ce merită să mor pentru jurnalism

A murit ziaristul Ștefan Ciocan din Hunedoara. A murit şi de o boală ziaristică, cam profesională, infarctul. Îmi doresc şi mie o boală din asta, câteodată îmi doresc să mă ia pe fast-forward, fiindcă vieţile de ziarişti sunt pline oricum de neprevăzut, de căcat, de stres, de plusuri mici şi minusuri mari. Dacă ar fi să zic o chestie de râs, aşa cum s-ar fi distrat şi Ștefan, aş zice că Ștefan Ciocan a murit la datorie de glonțul infarctului, arma letală potrivnică jurnaliştilor. Nu pot scrie ce să îmi bag eu în ea de viaţă, fiindcă mă blochează feisbuc, noul zeu care decide ce e jurnalism şi ce nu, ce e ură şi ce nu, ce e ironie și ce nu, ce e libertate de exprimare şi ce nu.

A murit un ziarist bun care a făcut tot ce a putut ca să ţină o flacără aprinsă într-un judeţ dark. A trăit un ziarist care a fost întotdeauna cu gândul la adevăr. Sau ce a mai rămas din el în ultimii 28 de ani.

Bă, Ştefane, închid cu încă o porcărie de râs, că tot ai ţinut dietă: graşii (ca mine) vor slăbi, slabii vor muri. Îţi trimit un gând plin de lacrimi, căci ăia care mai ştiu limba, care mai ştiu presă, care mai au coaie, ăia se împuţinează.

Când îți pasă cu adevărat de meseria asta… Înțelegi cu adevărat stresul, dar numai când stai lângă un ziarist zi de zi.

 Ca nişte sectanți ai stresului, în Biserica Jurnalistică, noi ne suntem fraţi şi surori, alcoolici de o seară, tovarăşi de luptă o viaţă, pe viaţă, în viaţă. Cât ne ţine viaţa. Când ești jurnalist cu adevărat, nu există nici măcar erecţii predictibile, darămite nopţi cu somn predictibil. Noi suntem zei şi satane deopotrivă de-a lungul unei singure ore, pe stradă ne scuipă acum cineva şi în minutele următoare altcineva stă în genunchi în faţa noastră, umezindu-ne vârful pantofilor cu lacrimile ultimei speranţe, noi, îngeri chilugi părăsiţi de cei vii, cum se spune într-un cântec.

„Curajoşilor! Șantajiştilor! Leprelor! Ultime speranţe! Jegoşilor! De ce minţiţi? De ce nu ne ajutaţi? De ce manipulaţi? Vă rugăm, sunteţi ultimul refugiu! Cât aţi luat pentru articolul ăsta? Credeţi-ne, ne-au omorât copila! V-a cumpărat, aşa-i? Mă scuzaţi că e doişpe noaptea, dar nu ştiam la cine să mai apelez.”

 Cea mai puternică putere neexistentă în stat, a patra, e cea care a dus România înainte. Câteodată cu un sfert de adevăr, câteodată fără bani în buzunar, dar EA, Presa, a fost adevărata Putere care nu a renunţat la voi şi la România. Dacă nu era presa, ultimii 28 de ani erau şi mai urâţi.

Acum… ştiţi… dacă aş face nişte interviuri ce nu vor face rating, aş sta de vorbă cu nevestele şi soții de ziarişti. Aş avea şi eu câteva întrebări pentru a mea:

– E adevărat că nu doarme 5 nopţi la rând de stres?

– E adevărat că pleacă noaptea ca un dement până la Caraş-Severin ca să „vadă el o chestie”?

– E adevărat că în concediu stă 4 zile în cameră sau pe telefon?

– E adevărat că atunci când apare o idee de ştire sau anchetă i se anesteziază neuronii apartenenţei la familie?

– S-a întâmplat vreodată să vină scuipat acasă?

– Aţi primit ameninţări şi ironii din cauza lui?

– Este cercul dumneavoastră relaţional larg?

– Aţi fost vreodată bogaţi cu banii aduşi din profesia lui?

– L-aţi prins vreodată dormind pe budă? Dar cu capul pe tastatură?

– Aţi văzut vreodată în ochii lui vreo sclipire bolnăvicioasă care să dureze 7 zile până când termina de scris?

– S-a uitat cineva la dumneavoastră chiondorâş, fiindcă sunteti aia a lui X?

Iar seara, noi ne întoarcem mereu de la muncă. Plini de voi. Câteodată puţim a bere sau votcă, câteodată a succes, câteodată a violurile altora sau a ameninţări, câteodată suntem plini de magie fiindcă am salvat destine.

Pe noi, seara, mereu, da’ mereu, ne aşteaptă o farfurie de spanac răcit deja. Aşa cum m-a aşteptat pe mine recent una. Era rece şi supărată pe mine farfuria. Am zis bogdaproste că a rămas cu mine. Mi-am aprins o ţigară, ca un detectiv divorţat care mai are doar o pereche de chiloţi şi scapă de vechea lui viaţă. Atâta că eu nu port chiloţi.

Fugiţi de ea, de meseria de ziarist! Nu vă doriti să faceţi asta, e despre tot, un tot care e uitat mâine.

 Fugiţi, căci vă ia totul: abdomenul plat, privirea, vă fură bucuria de a vedea o frunză, vă ia somnul, va ia menstruaţia şi erecţia, va ia mâncarea de la gură, vă ia prietenii şi copiii, vă ia pe voi şi vă duce în raiul iadului, vă asmute împotriva firii normale, vă ia toate amintirile, căci ea vă dă amintiri cu alţii, vă face sisifi modeşti ai poverilor altora, vă face să vedeţi că albul e roşu, negrul e nord, vă spune că nu aţi făcut destul, vă minte că puteţi, când, de fapt, tot ce puteţi e să arătaţi ceva ce nimeni nu vede, vă zice că viaţa e un headline de rahat şi moartea e un breaking news, vă sărută seara umed şi domol şi vă dă febra verde, vă spune că realitatea dăunează grav sănătății, vă îndrăgosteşte mai tare de un cerşetor decât de o metaforă, veţi afla că o ţigară e mai tare ca un orgasm, veţi puţi, veţi învia morţi când veţi afla că pentru ce aţi luptat devine o „minciună”. Nu mai staţi în meseria asta, e pericoloso sporgersi când nimeni nu mai crede în tine.

Sau… staţi!

Fiindcă e cea mai frumoasă capă de Batman pe care o putem îmbrăca atunci când filmul tuturor e gata.

Liviu Alexa