Sare-n ochi
L-am regăsit pe Caragiale. L-a adus în Deva inegalabilul artist Tudor Gheorghe. De fapt spectacolul prezentat pe scena Teatrului de Artă din Deva ar fi trebuit să fie pentru mulţi dintre cei prezenţi în sală o lecţie. Spun asta pentru că am văzut o pleiadă de politicieni şi oameni din administraţie. Ori spectacolul susţinut de Tudor Gheorghe, construit pe versurile, puţin cunoscute, ale lui Caragiale, tocmai la metehnele politicienilor şi ale funcţionarilor din administraţie făcea referire. Sunt convins că aceştia nu s-au recunoscut în ironiile fine ale lui Caragiale. Şi nici în comentariile pe marginea subiectului ale artistului. Altfel nu ar fi dat buzna la final să se pozeze cu Tudor Gheorghe, ci ar fi pus capul în pământ şi ar fi părăsit ruşinaţi sala, la fel ca un gentelman care şi-a dat seama că i s-au descusut pantalonii în fund. Dar Tudor Gheorghe ne-a adus aminte cât de tânăr este Caragiale şi cât de prezent este în fiecare zi din viaţa noastră.
Caragiale nu este însă legat numai de români sau de România. Prestigiosul regizor Andrei Şerban povestea odată că a montat piesa “O scrisoare pierdută” la Tokio. După premieră, criticii de artă şi presa de specialitate l-au întrebat despre dramaturg: “Cât a locuit autorul piesei în Japonia de a reuşit să surprindă atât de bine apucăturile clasei politice?” Caragiale scrie despre natura umană, indiferent că este a românilor, a japonezilor sau a altor popoare din lumea largă. Peste tot în lume, politicienii promit, trag sfori, şantajează. Peste tot în lume există adulter, şi slugile îşi fură stăpânii. Caragiale nu a făcut altceva decât să prezinte într-un mod simpatic omul, punându-l într-un context românesc. Mai grav este că metehnele omului lui Caragiale s-au amplificat. Guturaiul pe care-l prezenta “grecoteiul” s-a transformat în pneumonie şi acum stă să devină cancer. Aşa cum spunea şi Tudor Gheorghe, Mitică, un personaj simpatic, a devenit un grobian. Politicienii care se ocupau cu sforării nevinovate menite să astâmpere nişte orgolii locale au devenit nişte hiene veroase însetate de putere. Iar nevinovatul “ciupitor” Pristanda nu mai “trage condeiul” la nişte amărâte de steaguri, ci trage tunuri serioase menite să dea peste cap chiar şi economia naţională. Caragiale s-a amplificat. A rămas o dulce metaforă menită să descrie în “roz” o clasă politică colorată în cel mai întunecat negru – dacă această culoare are superlativ. Personajele lui chiar dacă sunt imorale, sunt măcar simpatice. Nici Mitică, nici Tipătescu, nici Caţavencu sau alte personaje nu sunt infatuate, nu sunt meschine. Cucoanele nu sunt vulgare şi nici piţipoance, ci doamne îmbrăcate frumos. Practic Caragiale pune doar o oglindă în faţa clasei politice din România. O oglindă care arată şi acum aceeaşi realitate, dar mult deformată, după modelul oglinzilor care te fac să arăţi hidos.
