Sare-n ochi
Sondajele de opinie arată că din ce în ce mai mulți români apreciază că viața lor era mai bună în perioada comunistă. Nostalgicii comuniști plâng după Ceaușescu, catalogându-l pe ucenicul pantofar ajuns dictator comunist ca fiind un „mare patriot” și „ultimul șef de stat care a ținut cu adevărat la România”. Această amnezie colectivă a multor români este, fără îndoială, rezultatul distrugerii sistemului de învățământ în ultimii 28 de ani, a subminării scării de valori etice, a unei propagande anti-occidentale și a ultraortodoxismului panslavist promovat de Biserica Ortodoxă Română. Dacă există o categorie de vârstă pentru care nostalgia vremurilor din perioada comunistă ar putea fi explicată prin dorul față de anii tinereții, există alte categorii de-a dreptul îndobitocite de o lipsă de cultură istorică și propaganda comunistă încă vie pe canalele de informare în masă. Aproape zilnic, cel puțin un post național de televiziune difuzează filme românești produse în perioada comunistă. Cu mici excepții aceste producții cinematografice sunt materiale de propagandă realizate la „prețioasele indicații” ale lui Ceaușescu. În filmele istorice care sunt difuzate şi acum cu mare succes avem soldații ruși și activiștii comuniști în roluri pozitive și de cealaltă parte avem în rolurile negative soldații germani sau maghiari și reprezentanții „burghezo-moșierimii exploatatoare”. Ce să înțeleagă dintr-un asemenea film un tânăr fără o minimă cultură istorică? Sau cum să nu-și amintească de orele de „marxism-leninism” un pensionar care și-a trăit cei mai frumoși ani ai tinereții în aceea perioadă?
Generațiile de după 1989 nu știu câtă umilință îndurau românii cu coloană vertebrală și cu dorință de cunoaștere în perioada comunistă. Tinerii de acum nu pot să-și imagineze cum este să nu ai voie să pleci din țară decât o dată la doi ani pentru o perioadă de o lună. Românii nu știu sau nu-și mai aduc aminte cât de greu se obținea un pașaport în perioada comunistă, că putea fi ridicat de la un serviciu special al Miliției la câteva luni după ce se depunea cererea. Pentru aprobarea unei călătorii în străinătate care putea fi făcută o singură dată la fiecare doi ani era necesară inclusiv viza Comitetului Oamenilor Muncii din unitatea în care muncea solicitantul și evident a Biroului Organizației de Bază a PCR. Să mai vorbim despre cele două ore de program la televizor și deplasările pe blocuri sau pe dealuri cu antene sofisticate pentru vizionarea unei competiții sportive? Sau despre rațiile de alimente, despre pâinea pe cartelă, penuria de săpun, vată, detergenți, chiar și hârtie igienică. Să vorbim despre cozile de câte două-trei zile pentru o canistră de benzină? Despre țăranii de la munte care coborau cu desagi în spinare în fiecare zi până la „cooperativă” pentru că niciodată nu știau când o să le vină rația săptămânală de pâine neagră? Sau despre frica cu care câte un cetățean mai „norocos” căra o pulpă de vițel tăiat clandestin, ca să aibă ce să pună pe masa copiilor? Da! În vremurile pe care mulți români le plâng, nici vițelul din bătătură nu era proprietatea țăranului care muncea ca să-l crească. Sacrificarea unui vițel se pedepsea cu ani grei de închisoare, dar, din disperare, în lipsa altor surse de carne, țăranii își asumau acest risc. Își poate cineva imagina în ziua de astăzi că se stătea câteva ore la coadă pentru câteva sticle de pepsi, sau pentru câteva tablete de ciocolată? „Dați puțin să ajungă la toți!” – era îndemnul care se auzea cel mai des la cozile interminabile din acea perioadă. Oare poate să-și închipuie tânărul care se duce în supermarket și cumpără o sticlă de lapte, un iaurt sau un pachet de unt, că pentru primele două produse ar fi fost nevoit să se trezească mai repede decât primul cântat al cocoșilor și să se așeze răbdător câteva ore la coadă. În ceea ce privește untul, cu greu afla ce este din Dicționarul Explicativ al Limbii Române, că prin magazine era pe cale de dispariție. Oare chiar prinși în febra intoxicărilor și a procesului constant de îndobitocire, uităm cum am trăit în vremea comunismului? Uităm umilințele? Uităm lipsurile? Atât de mult să ne fi spălat creierele „experimentul România” la care suntem supuși de 28 de ani încoace?
