Sare-n ochi
Ştiu că n-o să mă crezi, dar îţi spun: m-a auzit vorbind şi a venit pe jos din capătul oraşului. Are 80 de ani şi vrea să povestim. Stă în vârful muntelui, acuma pe iarnă stă la copii, în Cluj, cu rândul – că are şase, „în tătă săptămâna la câte unu', la fiecare am cameră numa' a mea”.
În cinci minute urma să intru în şedinţă. „Domnu' Gherman, no ce se-alege de ţara asta?” Mă uit la el, fac probabil o mutră de corporatist imposibil şi urâcios. „Io am umblat şase kilometri să te întreb, azi dimineaţă te-am văzut la televizor şi-ai zis că ştii”. Şi povestim un ceas – a fost dialogul care mi-a dat peste cap totul. Cum să vină cineva să te întrebe de România? Ce să-i spui? Cine eşti tu să-i vorbeşti? Moşneagul alb de lângă mine aştepta un răspuns. „Acuma zece ani ţ-aş fi pus capu' pe butuc, ca la curcani, c-ai zis ce-ai zis. De-atunci m-am mai gândit, n-ai zis chiar aşe de rău cu Ardealu' nost, că doară tăt Românie îi și Ardealu'. Numa' că-i taie pădurile și-i vând auru' și ne dau de păreți”. „Păi, zic/mă scuz, io de România lor m-am săturat, nu de a mea şi nici de-a dumitale, da' aşa or fost vremurile şi io nu-s şefu' lor”.
Omul venise că era bulversat, îşi crescuse din laptele vacilor din grajd şi din găinile din curte şase copii, i-a ajutat pe rând să-şi facă un rost în marele oraş, „fiecare are apartamentu' lui, acuma îi fac la al patrulea lambriuri la abricht” – şi acum se simte într-o ţară străină. Şi el e moţ – ţară străină nu există la el. A vrut să-i întrebe pe cei de la recensământ ce se-alege de ţara asta, dacă îi drept ce se aude că s-a vândut pe bucăţi, dar nimeni n-a venit pe coasta aia a muntelui lui. Aşa că: “dacă tăt ai făcut atâta şcoala, apoi sigur poţi să-mi răspunzi”.
Credeam că-i cel mai uşor, pentru un român, să vorbească despre România – m-am înşelat. Când s-o scuturi bine că-i nedreaptă, cum apare în gând o vorbă bună şi-ţi umple gura. Voiam să-i spun despre hoţiile de pe la noi, despre corupţie şi nesimţire şi m-am pomenit povestindu-i despre documentarul BBC cu Prinţul Charles. „O zâs Cearls ăsta de noi aşe fain? No, aia-i tare bine”. Mai voiam să-i spun despre protestele de zece zile, despre ocoşenia lui Băsescu şi tăcerea lui şi pe când să fac asta i-am pus de pe facebook alea 273 de locuri pe care trebuie să le vezi în România.
Omul alb mă tăcea, îmi lega creierul cu o năframă – ceva îmi făcea. El voia doar să ştie dacă mai e ţară asta aşa cum o ştia el – nu mai mult. “Că moţii nu din întâmplare s-or născut aici, să ştii. Şi io-s moţ”.
Asta mi s-a întâmplat, habar n-am dacă i-am dat până la urmă un răspuns – lui sau mie însumi. Habar n-am dacă mulţam-ul de la sfârşit şi invitaţia să mă duc la Răcătău la afine, lângă casa lui, politeţuri au fost sau bucurie că s-o-ntâlnit cu domnu' ăla chel pe care l-o văzut la televizor.
Crezi că-i puţin? A venit să mă întrebe şi mi-a dat mulţimi de răspunsuri. Mi-a pus România pe masă ca pe un vin bun, dintr-ăla din camera dinainte. A umblat kilometri pe jos ca să-l trăznească pe unul care în afară de schimbător de viteze, şi semafoare, şi intersecţii nu vede nimic în drumul lui spre casă.
E întâmplarea fericită a zilei mele de naştere, aia de fiecare zi.
