glasul-hd.ro Web analytics

Editorial

Ştefan

Ştefan s-a mândrit cu Transilvania şi a iubit-o cu o înflăcărare greu de egalat, care pe mulţi i-a inspirat, pe unii i-a exaltat, pe alţii, poate, i-a înfuriat.

Pe mine, însă, m-a îndemnat, încurajat şi ajutat să plec la Bucureşti, să-mi placă în capitala prăfuită de dincolo de Carpaţi, să-mi văd cinstit de presă şi de viaţă, dar musai să mă dau relaxat cu tiroliana pe axa Hunedoara-Bucureşti-retur.

A fost un jurnalist interesat în primul rând de ceea ce ascunde partea nevăzută a Lunii, un şef de redacţie care-i trăgea pe toţi după el, un om bun cu toţi oamenii buni, un spirit polemic fermecător, dar intransigent, un senior care se raporta la juniori cu răbdarea fantastică cu care e indicat să manevrezi ouăle Fabergé.

Ina, soţia sa, îşi aminteşte că Ştefan a fost dintotdeauna sigur că viaţa nu va avea parte de el până la 50 de ani şi că pretenţia lui supremă era ca la pomană clătitele să fie vioara-ntâi… ei bine, realitatea în faţa căreia ne-a pus acum nu face decât să confirme că a fost un tip serios şi-n ironie, şi în autoironie.

N-o să-l mai văd niciodată pe Ştefan, dar cel puţin am mângâierea că la pomenirea lui va fi nevoie de multe, foarte, foarte multe clătite!

Drum bun, Moţule, subtil vagabond al vieţii tale!

Laurențiu Mihu