Sare-n ochi

Când puișorul împlinește 18 ani, primește o prăjitură. Ea este energia sa. În fervoarea momentului, puișorul începe să împartă peste tot câte puțin din prăjitura sa și nu se oprește până ce nu își dă seama că i-a mai rămas numai o firimitură pentru sine. Se fâstâcește, se rotește în jurul ei, o cercetează pe părți și în final o înghite mulțumit. Se păcălește pe sine că e sătul, că îi este de ajuns și va rezista numai cu atât. Și îi va fi bine o zi, două, trei, până ce va deschide ochii și va vedea că toți cei cărora le-a oferit o bucată din prăjitura sa nu au urechi să îi audă piuitul. Cu alte cuvinte, sunt acolo, dar cumva invizibili. Nu văd, nu aud, nu simt. Au devenit imuni și puișorul a rămas singur. Pentru prima dată în viața sa, puișorul n-are sub aripa cui să se ascundă și rămâne solitar sub soare. Se uită în stânga, se uită în dreapta, dar n-are unde se duce, așa că rămâne acolo, căutând un punct de sprijin. Se spune că în viață te maturizezi atunci când dai pentru prima oară cu capul, însă puișorul a rămas în soare. Singur. Nu avea unde să dea cu capul, dar s-a maturizat cât toți cei zece frați ai săi laolaltă. Aceia avuseseră vreo divergență cu vreun curcan, ori au cărat împreună un știulete de porumb, dar puișorul nostru rămăsese gol pe dinăuntru, obosit înainte de vreme, fără un suflet pe care să își așeze gândurile noaptea. Rămăsese puișorul singur și toată lumea de cealaltă parte a unui zid pe care buna lui intenție îl construise. Tot ce mai avea pe lumea aceasta era propria-i persoană, propriile pene, propriul cioc. Atât. Și un soare deasupra sa. Căuta un punct de sprijin. Crezuse că acesta îi putea fi umbra, însă încercând să se sprijine în ea, a căzut cu ciocul în praf. Și astăzi, și mâine, și tot așa în fiecare zi. Nu mult timp a trecut până ce puișorul își putea egala frații în vorbe și în fapte. Era matur acum, însă în dosul aripioarelor avea încă puf, și nu pene.

Viața puisorului nu e ușoară și rar întâlnește câte o pasăre care să îi explice ce înseamnă viața de fapt: lupta constantă de a nu ajunge supă; căci dacă vor avea de ales între ele însele și puișor, orice altă înaripată se va salva pe sine. Iar aceasta poate fi oricine, de la vecina de coteț până la unul dintre mentorii puișorului. Mai devreme sau mai târziu, cineva va avea nevoie de supă, iar puișorul va fi acela care va cădea primul dacă ar fi după voința obștească. Însă timpul l-a învățat pe puișor să se ferească, iar aceia care l-au călit pe puișor sunt aceiași cărora acesta a învățat să le țină piept. Capcana cea mai mare este însă de a nu cădea în plasa lor, a celor care formează spiritul cioplind câte puțin din el, luându-și tribut. Pericolul este acela de a nu se alătura tagmei lor, însă cine-l va proteja? Încă nu se are decât pe sine, penele, ciocul, ochii ca două mărgele care văd, în sfârșit, lumea. Sunt îngroziți? Speriați? Vor să se închidă? Nu știu. Nu i-a întrebat nimeni, nu le-a oferit nimeni varianta asta, așa că rămân deschiși. Vor rămâne astfel până ce, probabil, se vor înrăi de atât rău în lume. Soarele nu-și va mai găsi reflexia în ei, ci o umbră de cenușă îi va acoperi. Vor fi indiferenți, vor gusta din prăjituri, apoi se vor închide. Aceasta va fi povestea lor. Aceasta este povestea tuturor ochilor acestei lumi. Puțini sunt aceia care scapă de vălul cenușiu, și chiar mai puțini aceia care nu îl simt vreodată.

Dacă ar trebui să răspundem la întrebarea „Ce vrei să faci în viață?”, răspunsul, invariabil, ar trebui să fie „Vreau să văd limpede”. De aici, există miliarde de variațiuni, câte una pentru fiecare suflet al lumii, dar trebuie să începem să trăim fără vălul cenușiu pe ochi. Să renunțăm la el măcar pentru o zi. Priviți limpede!