Sare-n ochi

Olimpiada de la Rio se anunță un dezastru pentru delegația României. Din patru în patru ani, ne prezentăm la Jocurile Olimpice tot mai jalnic, cu toate că nu ratăm nicio ocazie să ne exprimăm mândria de a fi români la fiecare reușită sportivă , fie ea individuală sau de echipă. Numai că reușitele sportivilor români au devenit atât de rare, încât la capitolul mândrie au ajuns „atleții” să concureze cu cerșetorii de pe Champs-Élysées. În afară de „geniul” Simonei Halep și al unei generații mai răsărite de tenismene, și de câte un meci câștigat de vreo  echipă de handbal feminin, practic, nici sportul nu le mai aduce bucurii românilor. Canotajul, cândva o adevărată mină de aur olimpic, nu mai reprezintă decât, din întâmplare, o sursă de medalii. Celebra echipă de gimnastică feminină, care prin Nadia Comăneci, Ecaterina Szabo, Lavinia Miloșovici, Andreea Răducanu sau Maria Olaru a scris istorie, nici măcar nu mai este prezentă la Rio. Nu mai avem înotători cu șanse la medalii și nici atletismul românesc care domina cândva cursele de distanțe lungi și medii, rezervate fetelor,  nu mai există. După Doina Melinte, Maricica Puică, Gabriela Szabo și Maria Cioncan, nu a mai venit nimic.  Dezastrul economic, social și politic din România se resimte perfect și în sport. În afară de un campionat de fotbal dominat de blaturi și combinații, și patronat de o gașcă de interlopi, sportul românesc nu mai este promovat. Tinerii  nu au modele și nici finanțatorii nu se îndreaptă spre ramurile din sport fără vizibilitate și care nu aduc ceva publicitate sau bani. Statul nu are nicio strategie pentru promovarea sportului de mase, baza de selectie pentru înalta performanță. Am desființat „Daciada” ca pe o invenție comunistă, dar odată cu retragerea  campionilor „Daciadei”, am terminat sportul românesc. Chiar și în școală, educația fizică a devenit o materie cvasi-opțională, la fel ca religia. În numele promovării și susținerii sportului de mase au fost construite săli prin comune și sate, care aproape că nu mai au tineri nici cât să susțină un meci de tenis de masă, cu atât mai puțin să fie preocupați de promovarea mișcării sportive. Dar aceste săli nu au fost construite pentru sport. Ci pentru ca proiectanții, constructorii, susținătorii programului național și primarii localităților unde au fost construite să-și tragă parandărătul. Interesul material și culoarea politică a primarilor au dictat locurile unde au fost construite sălile de sport. Oricum, în lipsa unor antrenori, a finanțării unor ramuri olimpice, altele decât fotbal sau handbal, sălile nu au nicio utilitate. Pentru părinții care vor să-și scoată copiii din fața calculatorului și să-i trimită la sport, opțiunile sunt foarte limitate. Fotbalul se practică pe scară largă. Cei cu dare de mână pot să-i trimită la tenis. Familiile care au norocul să locuiască în orașe cu bazin de înot mai au o opțiune. Cam la atât se limitează posibilitățile unor copii de școală primară să practice sporturi. Doar în puține orașe mai există echipe de handbal pentru copii, de baschet sau volei, ca să nu mai vorbim de scrimă, călărie, atletism sau alte sporturi care cer o pregătire asiduă și echipamente scumpe. În lipsa unei strategii naționale pentru sport și a adaptării legislației privind sponsorizările echipelor sportive, România va ajunge una dintre ultimele țări și în ceea ce privește rezultatele de la Olimpiadă și alte competiții internaționale. Un ultim loc pe care deja îl deținem în multe alte privințe și cu care în curând vom ajunge să ne mândrim.