Sare-n ochi

După ultimele cercetări, pare un lucru cert că birocraţia a apărut în societatea umană odată cu munca. Încă de la înălţarea primelor piramide (iată, istoricii nu s-au pus încă de acord asupra modului cum au fost construite, dar au descoperit cum se supraveghea lucrul la ele!), a fost ataşat forţei de muncă un auxiliar: scribul. Acel om, însărcinat să însemneze pe papirus câtă piatră se tăia, câte funii se rupeau, câte legume mâncau muncitorii faraonului, a ajuns încetul cu încetul mai important decât arhitectul, constructorul sau chiar proprietarul piramidei. Istoria – ingrată – nu a păstrat numele primului birocrat veritabil, însă moştenirea lui s-a transmis nealterată pe parcursul a mii şi mii de generaţii, cu schimbări minore de formă şi prea puţine de fond.

Nici pe apă nu a fost altfel decât pe uscat: primii corăbieri care s-au încumetat să traverseze mările, fie că ei au fost fenicieni sau chinezi, nu asta contează, au avut ca membru mult mai important în echipaj decât marinarul de rând pe omul care supraveghea încărcătura şi nota pe tăbliţe sau pe hârtie ce, cum şi cât în ceea ce priveşte marfa transportată.

„Pana e mai puternică decât sabia” este un adevăr discutabil în istorie, însă condeiul a trecut întotdeauna, şi ca importanţă în societate şi mai ales ca răsplată financiară a activităţii prestate, în faţa spinării rupte de muncă; consemnarea mecanică a fost răsplătită dacă nu mai bine, în orice caz mai sigur decât – paradoxal – actul de creaţie; sclavagismul, comunismul şi capitalismul s-au servit în egală măsură de birocraţi şi birocraţie. Un alt paradox, cu cât lucrurile merg mai prost într-o societate, cu atât numărul birocraţilor creşte, iar birocraţia se amplifică, se ramifică, înfloreşte de-a dreptul, în eterna şi dăunătoarea iluzie că un birocrat în plus poate face lucrurile să meargă mai bine.

Aţi văzut vreodată oameni a căror principală ocupaţie pare să fie aceea de a muta o hârtie dintr-un birou într-altul, când la uşa lor s-a format o coadă până în stradă? Aţi întâlnit inşi trecând cu o servietă ori mapă – goală sau plină de hârtii albe – cu un aer atât de preocupat, încât ai crede că greutatea întregului Univers apasă asupra lor, ignorând în consecinţă persoana umilului solicitant pe care l-a lovit ghinionul să aibă nevoie de serviciile lor? V-aţi ciocnit vreodată de „veniţi mâine”, „încercaţi la…”, „nu mă ocup eu de problema asta”, „mergeţi la şeful” (şi, Doamne, mulţi şefi mai sunt într-un aparat birocratic care a avut timp suficient să se autoperpetueze!).

Din păcate, nu am observat, de-a lungul întregii mele vieţi, ca numărul birocraţilor din ministere şi din birourile feluritelor instituţii să se împuţineze sau – măcar – ca lucrurile să se mişte mai repede şi mai cu spor, cu tot ajutorul adus de tehnica modernă şi de tehnologiile din ce în ce mai performante. Asta este însă situaţia în România la un sfert de veac după Revoluţie: perpetuăm miturile strigoilor, vampirilor şi birocraţilor competenţi.