Sare-n ochi
Astăzi este ziua poeziei! Campanii publicitare ale unor mărci de cafele îndeamnă clienții intrați în cafenele să plătească cu versuri. Foarte frumoasă inițiativa, mai ales că așa cum vine vorba, românul s-a cam născut poet. Dar după aproape 50 de ani de proletcultism, în care până și anumite poezii ale lui Eminescu erau șterse din manuale sau volume, pentru că nu conveneau regimului politic, ne-am cam dezvățat de poezie. Sau mai precis, avem tendința să catalogăm ca poezie toate înșiruirile de cuvinte, cu cât mai elucubrante, cu atât mai mult. Așa s-au născut din coasta lui Deșliu și Alexandru Toma (cel cu Imerialist american, cădea-ți-ar bomba în ocean) tot felul de poeți și poetese care mai de care mai prolifici, dar mai lipsiți de talent. Eminescu zicea despre această categorie de pseudo intelectuali, „amanți” ai muzei poetice: „E ușor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune”. Cei mai mulți dintre poeții post-comuniști, nu numai că nu au nimic de spus, dar, mai mult, nici măcar nu înșiruie cuvinte goale ce „din coadă au să sune”. Așa s-a născut după 1989 generația poeților care scriu „la normă”, scoțând pe bandă rulantă volume fără nicio valoare artistică. Privatizarea editurilor și lipsa unei selecții a lucrărilor care intră în tipar a născut monștrii ce au distrus poezia românească, ceea ce mai rămăsese după epoca lui Leonte Răutu. Cel mai mare rău făcut de comunism pentru cultură a fost distrugerea tuturor sitelor care cerneau valoarea, a oricăror repere de valoare. De aceste lipsuri structurale ale culturii au profitat din plin pseudo intelectualii apăruți ca ciupercile după ploaie, urmași demni ai proletcultiștilor, sau chiar câțiva dintre aceștia, reformați odată cu căderea regimului comunist. Bine înfipți prin zona banilor publici sau pur și simplu cerșetori pe la ușile unor potentați inculți cu pretenții de Mecena, versificatori și chiar impostori, au „pus mâna” pe poezia românească. Au înființat tot felul de concursuri și festivaluri de poezie, unde s-au premiat între ei, legitimându-și astfel un statut de „poet” fără nicio acoperire prin calitatea operei. A unei opere scoasă pe bandă rulantă, în tiraje de buzunar, la edituri de cartier. O operă fără cititori, dar cu pretenția de artă contemporană, evident, neînțeleasă. Acești „amanți” ai muzei poetice au de obicei nerușinarea să se plângă de lipsa cititorilor, de faptul că „în ziua de astăzi, poezia nu mai are trecere”. Ba, poezia are trecere! Poezia valoroasă, versurile deștepte, care transmit emoții, care transpun cititorul într-o lume magică. Nu elucubrațiile unor minți plictisite, înșiruiri de cuvinte, de multe ori fără noimă, care cu cât sunt mai aberante, cu atât trebuie să fie mai valoroase. Aberația a fost ridicată la rang de artă de către sumedenia de poeți apăruți ca ciupercile după ploaie. Poeți care trăiesc într-un univers paralel cu lumea reală, un univers lipsit de valoare, logică și sentiment. Un univers în care, aproape cu forța, încearcă să-i tragă pe iubitorii de poezie adevărată. La mulți ani. poezie, fără poeți! La mulți ani, poezie, scrisă din suflet pe margine de șervețel! La mulți ani, poetule, care-ţi plătești astăzi cafeaua cu un gând bun și o fărâmă de suflet!
